Victime colaterale în lupta pentru unitate naţională

0
441
Vasile Mangra

 

Vasile Mangra
Vasile Mangra

La 9 mai 1918, moare la Bucureşti marele nostru poet George Coşbuc. Plecat din veşnicia satului năsăudean, cel care se dilua pe deplin în marele deziderat naţional – „Sunt suflet în sufletul neamului meu” – ardeleanul răspicat şi tribunistul cu vechi state de serviciu, murea ca printre străini în Bucureştiul ocupat de trupele germane. „Îl văd. Mă întâlneam zilnic în mahalaua Cişmigiului, cu corpul lui chinul care suferea s-ar fi zis de mâhnirea de-a nu fi murit mai de mult. Un obraz palid şi văros, ochi îngropaţi departe în găurile negre ale unei frunţi cernite de marginile mari ale pălăriei enorme. Mustaţa albindă stufoasă şi o pensulă de barbă aspră dedesupt. Slab, slab, sfios ca un întârziat, călcând cu economie asfaltul, el umbla ca un străin sărac, refugiat în Bucureşti dintr-o străinătate de undeva şi retras parcă din nişte lupte politicce în care şi-ar fi pierdut şi iluziile şi averea… Nu mai era printre noi decât un  pelerin… Natura lui tot mai fugitivă, mai izolată şi mai studioasă, l-a oprit de-a lua o atitudine combativă în mişcarea politică anterioară războiului făcut pentru Transilvania. E un rău. Coşbuc ar fi avut multe de spus şi numărul „trădătorilor” ar fi sporit cu unul, dar cu unul de cea mai bună calitate. La ocupaţia Munteniei el a rămas în Bucureşti, ca să-i treacă pe la urechi, odată cu ţipătul iernii, calificativul scribilor din Iaşi[1]. Cuvintele de mai sus îi aparţin lui Tudor Arghezi, cel care, alături de Ioan Slavici, avea să înfunde puşcăria Văcăreştilor imediat după Marea Unire, fiind acuzat de către autorităţile române că ar fi pactizat cu duşmanul. Revenind la Coşbuc, tragica lui dispariţie l-a scutit, cu siguranţă, de temniţa Văcăreştilor, mai ales dacă avem în vedere versurile scrise în momentul înfrângerii României, în toamna lui 1916, la adresa Regelui:

 

 

 

Spânzuraţi-l, de-i mişel,

De-i nebun, la gard cu el;

De-i ciocoi cu fumuri, Daţi-l celor lui de-un fel;

Câinilor din drumuri!

 

Ce vă doare, cui i-aţi spus

Pentru cine-aţi tot adus

Smirna şi tămâia ?

Latini jos şi lifte sus,

Iar în vârf momâia!

 

 

Ai venit la noi golan,

Fără ţară, făr-un ban,

Fără neam şi nume,

Şi-astăzi câne, al meu duşman

Vreai s-orbeşti o lume ?[2]

 

Marele istoric Nicolae Iorga îl apără, postum, pe George Coşbuc, arătând că poetul nostru naţional trebuie judecat după integralitatea operei sale şi nu după unele nemulţumiri scrise sau rostite „sub presiunea unor evenimente capabile să tulbure şi minţile cele mai sigure de sine”[3]. Nu la fel îl va judeca însă colegul său de breaslă Octavian Goga, pentru care „Coşbuc n-a înţeles că trebuie să prefere un drum al pribegiei în faţa umilirii nemţeşti… „Poetul ţărănimii”, care de doi ani n-a avut un singur accent pentru moartea de la noi, acum stă liniştit ca orice băcan şi aşteaptă trupele din Brandenburg în piaţa teatrului… Să fie un reflex postum al ardelenismului copleşit de respect în faţa „împăratului”, sau să fie un caz simplu de ramolire a unui om, lipsit de orice răsunet în faţa durerilor publice?”[4] La fel de aspru în critică şi I.G.Duca: „Poetul ardelean, printr-o inexplicabilă aberaţie, se manifestase mereu împotriva războiului de eliberare a fraţilor săi şi crezuse de cuviinţă în această istorică epocă să se ilustreze prin germanofilia simţămintelor lui”[5].

Am ales intenţionat cazul paşnicului George Coşbuc pentru a ilustra acestă ingratitudine a istoriei, care îi împarte pe „eroi” şi „trădători” în două tabere absolut ireconciliabile. După mai bine de două decenii de la prăbuşirea sistemului totalitar, considerăm că a sosit momentul pentru a relua cercetarea istorică de pe noi poziţii, conform dictonului „sine ira et studio”. „Cronica trădărilor transilvănene” – căci doar la acestea ne referim – începe imediat după ce se declanşează procesul Memorandului, iar Aurel C. Popovici şi Eugen Brote preferă să fugă la Bucureşti şi să evite temniţele ungureşti. Cei doi ascultau, fireşte, de sfaturile liderilor politici de la Bucureşti, în frunte cu D.A. Sturdza, de a transforma capitala Regatului României în centrul politic al luptei românilor transilvăneni pentru drepturi naţionale. Acest lucru nu-l va împiedica pe acelaşi lider liberal bucureştean, ajuns la putere în anul 1895, să declare la 13 octombrie la Iaşi, sub povara funcţiei, desigur, că se va abţine de la orice amestec în treburile interne ale Ungariei, implicit în susţinerea mişcării naţionale a românilor de aici[6].

Deşi pare paradoxal, memorandiştii închişi în cele două puşcării politice de la Vac şi de la Seghedin au avut suficient timp şi să se certe între ei, provocând sciziunea mişcării naţionale de mai târziu. Valeriu Branişte recunoaşte, în „Amintiri din închisoare” că unul dintre cele mai interesante experienţe din viaţa sa a reprezentat-o  tocmai acea perioadă. „În viaţa mea n-am mâncat atâtea bunătăţi ca la închisoarea din Vaţ: Spânzurau şuncile (jamboane) în cămară ca la un şarcutier, apoi salam, brânzeturi, delicatese slănini fine. Venisem de afară de la traiul sărăcăcios, la un berechet cu care nu eram deprins…. Când bunul George Pop de Băseşti începea discursul de adio, cu fraza că Noi, martirii sfintei cauze româneşti, cari împreună am mâncat 8 luni pâinea neagră a robiei….credeam că explodez de râs…”[7]. Dincolo de hilarul situaţiei, după eliberarea memorandiştilor din închisoare n-a mai existat unitate de vederi la nivelul conducerii Partidului Naţional Român, până în preajma Marii Uniri. Între pasivişti şi activişti se amplifică disensiunile, iar acuzele de „trădare” sunt la ordinea zilei. Perioada de graţie de după 1884, despre care vorbeşte Slavici[8] în momentul întemeierii Tribunei sibiene se stinge începând cu anul 1895, când gruparea din jurul bătrânului Ioan Raţiu vrea să subjuge ziarul în numele intereselor de partid. De cealaltă parte, arădenii Vasile Mangra, Roman Ciorogariu, Ioan Slavici, Ioan Russu-Şirianu şi Vasile Goldiş se opun acestui proiect, avându-i de partea lor şi pe liderii politici greco-catolici de orientare activistă[9]. Apariţia ziarului Tribuna Poporului la Arad, începând cu anul 1897, avea să contribuie, decisiv, la mutarea centrului politic al românilor transilvăneni, de la Sibiu, în oraşul de pe Mureş. Alte disensiuni şi, evident, alte acuze de „trădare de neam şi ţară”.

Românii transilvăneni erau separaţi şi din punct de vedere confesional. Greco-catolicii, având centrul confesional la Blaj, erau într-un conflict mocnit cu ortodocşii de la Arad şi de la Sibiu. Înscăunarea episcopului ortodox arădean Iosif Goldiş în anul 1899, mediatizată excesiv la Arad ca fiind un succes important al tribuniştilor activişti, avea să fie criticată dur în ziarele „unite” de la Blaj, Braşov şi Timişoara[10]. Ioan Suciu avea să relateze mai târziu că „nici pasiviştii şi uniţii nu voiau să se lase bătuţi, ci mereu atacau pe episcopul Goldiş şi pe arădani. Zi de zi ne înţepau şi ponegreau. Ei ajunseseră a fi atât de mici la suflet, încât chiar nici luptele noastre, ce le dădeam tot aşa de energic în congregaţii, să nu le mai înregistreze în ziarele lor”[11]. Conflictul dintre ortodocşi şi greco-catolici se reaprinde, cu intensitate sporită, în anul 1902, când tribuniştii arădeni reuşesc să repete performanţa din 1899 şi să-l aleagă în fruntea Episcopiei pe Vasile Mangra, care nu va fi confirmat de către curtea de la Viena. „Credeţi că Cicio Pop şi uniţii săi de la Blaj-Gherla-Cluj ne-au mai slăbit din hulire?… Şi cine bătea din pălmi de bucurie, când a venit vestea neacceptării lui Mangra ? Dragul nostru conluptător Ştefan C. Pop şi uniţii săi de pretutindeni, cu mohicanii pasivişti dimpreună”[12].

Conştient de amestecul grosolan al greco-catolicilor în ceea ce priveşte neconfirmarea sa ca episcop al Aradului, Vasile Mangra îşi va schimba radical strategia politică şi, în final, va reuşi să ajungă chiar până la demnitatea de mitropolit al Transilvaniei, cu sprijinul maghiarilor şi al premierului Istvan Tisza. Va fi considerat trădător de neam şi ţară, el, care se impusese în fruntea Partidului Naţional Român prin merite incontestabile. Nici astăzi Vasile Mangra nu este reabilitat pe deplin din punct de vedere istoric, cu toate cercetările de excepţie ale colegului nostru Marius Epel, de la Universitatea „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca. Despre o reabilitare din punct de vedere bisericesc se pare că nici nu se pune problema, cel puţin deocamdată. Vasile Mangra a murit în acelaşi an cu George Coşbuc, însă toamna, la Budapesta, după ce aflase despre prăbuşirea monarhiei habsburgice.

Dacă în anul 1917 peste două sute de intelectuali români transilvăneni semnaseră o declaraţie de fidelitate faţă de Coroana ungară[13], un deceniu mai târziu, patriarhul Miron Cristea (şi el unul dintre semnatarii declaraţiei, pe când funcţiona ca episcop de Caransebeş) avea să concluzioneze că „Activitatea Partidului Naţional Român din Ardeal, în cursul războiului mondial, se deosebeşte ca ceriul de pământ de ţinuta demnă şi energică a cehilor”. Vorbind despre Iuliu Maniu, fostul patriarh afirma că acesta „era ofiţer austriac, ce lupta contra aliaţilor României”,Vaida-Voevod era bolnav într-un sanatoriu din Elveţia”, iar „Goldiş scria articole ungureşti de sociologie teoretică, ca să fie luat sub scutul lor în timpul războiului”[14]. Cuvinte grele, spuse în momente istorice dificile, dar care trebuie decantate în contextul epocii şi pentru fiecare lider politic în parte. Cât de uşor ar putea să fie acuzat însuşi Alexandru Vaida-Voevod, dacă l-am judeca nu pentru întreaga sa activitate politică, ci doar după convorbirea purtată cu arhiepiscopul catolic Raymund Netzhammer, din 26 decembrie 1921: „Unirea noastră cu România veche nu putea să urmărească în nici un caz scopul ca noi dincolo, cu cultura noastră vest-europeană, să devenim precum cei de aici: un morman de mizerie bucureşteană! Aici te afli în mizerie, nu eşti nici măcer în Balcani, ci în Asia…. Noi, politicienii din Ardeal, ne-am urmat şcolile într-o ţară cu 52 de milioane de oameni şi nu într-un stat balcanic cu 7 milioane de locuitori. Înţelegem vechiul regat, dar politicienii şi oamenii de stat de aici nu înţeleg situaţia de dincolo, de la noi! Oamenii noştri buni de la ţară cu proprietăţi mici şi mari, administraţia noastră bună, sistemul nostru şcolar etc.”[15]. Asemenea păreri nostalgice despre apartenenţa la spaţiul de civilizaţie al Europei Centrale întâlnim nu numai la Vaida-Voevod, ci la majoritatea politicienilor ardeleni. În plus, mai ales după Marea Unire din decembrie 1918, mulţi dintre politicienii transilvăneni de factură ortodoxă reclamă faptul că întreaga conducere a Partidului Naţional Român ar fi încăput pe mâna politicienilor greco-catolici[16]. De cealaltă parte, Arhiepiscopul Netzhammer se exprimase clar pentru desfiinţarea, pur şi simplu, a ortodoxiei: „De vreme ce ortodoxismul este dăunător pentru monarhia habsburgică, aceasta ar trebui să reflecteze asupra eliminării sale pe cât posibil în cadrul monarhiei. Teoretic, unificarea Bisericii ortodoxe cu cea romană nu poate întâmpina dificultăţi insurmontabile”[17].

Dintre politicienii transilvăneni de la 1914, Octavian Goga şi Vasile Lucaciu au trecut imadiat în Regat, fiind urmaţi de Sever Bocu, Onisifor Ghibu, Vasile Stoica, Octavian Tăslăuan etc. La funeraliile regelui Carol I a participat – excepţie Iuliu Maniu – întreaga conducere a Partidului Naţional Român: Vaida-Voevod, Teodor Mihali, Ştefan Cicio Pop, Aurel Vlad, Valeriu Branişte, Vasile Goldiş[18]. La propunerea lui Goga de a-i transmite cu toţii lui Brătianu dorinţa intrării în acţiune împotriva Austro-Ungariei pentru dezrobirea Ardealului, răspunsul din partea ardelenilor a venit sec: „Noi nu putem spune asemenea lucruri”[19]. Şi, pe drept cuvânt, nici nu-şi puteau asuma un asemenea risc politic, lăsând milioane de români transilvăneni fără nici o apărare. Se repetă, iarăşi, condiţia memorandiştilor de la 1892-1893, care au preferat să rămână în temniţele maghiare, decât să fugă la Bucureşti, după cum îi îndemnau unii dintre politicienii de aici. La fel a procedat şi Ioan Slavici în momentul în care fusese desemnat de Casa Regală în poziţia de director la Institutul de la Măgurele, după plecarea sa din fruntea Tribunei de la Sibiu, dar preferase să-şi ispăşească întâi anul de temniţă la care fusese condamnat de către autorităţile ungureşti, tocmai pentru a fi cu toate lucrurile în regulă. „Legea ungurească te asupreşte – îi scria Slavici lui Eugen Brote – dar te şi apără”[20]. Arădeanul Ioan Slavici este, de departe, un alt caz lăsat la îndemâna pescuitorilor în ape tulburi. Slavici pusese pe frontonul Tribunei de la Sibiu că „Soarele pentru toţi românii de la Bucureşti răsare”, iar împreună cu Mihai Eminescu fusese artizanul Serbărilor de la Putna, prima manifestare cultural-politică a tuturor românilor din întreaga perioadă a istoriei noastre  moderne. Singura lui vină era că vedea unitatea naţională altfel decât majoritatea contemporanilor săi. Prefera ca Regatul România să se unească cu Transilvania, în contextul Europei, reprezentată pe atunci, ca structură politică regională, de Monarhia Habsburgică. Nu dorea nici în ruptul capului ca Transilvania să se unească cu România şi să rămână la cheremul ruşilor, cum avea să se întâmple după nici două decenii şi jumătate. Pentru Slavici, pericolul slav era cu mult mai mare decât pericolul maghiar. Iar istoria a demonstrat că Slavici a avut dreptate[21]. Cu toate acestea, Slavici a fost întemniţat la Văcăreşti, alături de Tudor Arghezi şi de alţi intelectuali care au fost acuzaţi de faptul că au colaborat cu ocupantul german.

Pe lângă Ioan Slavici sau Vasile Mangra, istoria a fost cât se poate de nedreaptă şi faţă de Nicolae Oncu, un alt arădean cu merite incontestabile în ceea ce priveşte lupta politică a românilor transilvăneni pentru drepturi naţionale. Nici Alexandru Mocioni nu a fost un răsfăţat al istoriei, cu toată gratitudinea de care s-a bucurat în timpul vieţii din partea contemporanilor. Mircea V. Stănescu este un alt caz care ar trebui încă cercetat şi repus în toate drepturile sale, la fel ca Sava Raicu şi mulţi alţii. Faţă de Nicolae Oncu istoria s-a oprit în momentul lichidării ziarului „Tribuna”. Poziţia anti-memorandistă a lui Alexandru Mocioni l-a costat toată cariera politică, indiferent de sumele puse de acest mare român la cheremul luptei pentru drepturi religioase sau culturale. Roman Ciorogariu s-a salvat ca prin urechile acului de acuzele de „mangrism”, asociate în epocă cu „trădarea naţională”. Sever Bocu a trebuit să părăsească Aradul în momentul desfiinţării „Tribunei” şi a putut să revină în politică doar după Marea Unire. Nici despre Mihai Veliciu nu s-a spus încă totul. Prin urmare, o cercetare istorică minuţioasă este singura abordare valabilă pentru punerea sau re-punerea lor în valoarea pe care o merită, cu siguranţă. Doar aşa s-ar putea lămuri acele multe necunoscute ale istoriei noastre naţionale, dar mai ales momentele din perioada 1914-1918, când noţiunea de „trădare” era doar o cărare cât se poate de îngustă. Cine mai poate astăzi să-l acuze, bunăoară, pe ardeleanul Sextil Puşcariu, care imediat după începerea războiului, aflat în vacanţă cu familia în România, la Techirghiol, dăduse fuguţa să se înroleze în armata imperială, pentru a-şi face datoria faţă de împărat[22]?

 

 


[1] T. Arghezi, G. Coşbuc, în Steagul, 12 mai 1918, apud Lucian Boia, „Germanofilii”, Elita intelectuală românească în anii primului război mondial, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 213.

[2] Idem, Lucian Boia, op.cit.,p.212.

[3] N. Iorga, Oameni care au fost, vol. II, Bucureşti, 1935, pp. 440-441, „Ideile politice ale lui Coşbuc”.

[4] Octavian Goga, Fărămituri dintr-o prăbuşire, în: „Revista idealistă”, 23 noiembrie1916, p. 284. Vezi şi Lucian Boia, op. cit., p. 211.

[5] I. G. Duca, Memorii, vol. IV, Bucureşti, p. 159.

[6] Lucian Boia, Contribuţii privind criza Partidului Naţional Român şi trecerea de la pasivism la activism (1893-1905), în: „Studii. Revistă de istorie”, tom. 24, nr. 5, 1971, pp. 966-967.

[7] Dr. Valeriu Branişte Amintiri din închisoare, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, pp. 270-271.

[8] Ioan Slavici, Lumea prin care am trecut, p. 93.

[9] Este vorba despre Ştefan Cicio Pop, Vasile Lucaciu, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel C. Popovici etc.

[10] Pe lângă „Unirea” de la Blaj şi „Gazeta Transilvaniei” de la Braşov, „Dreptatea” lui Valeriu Branişte de la Timişoara era considerat de către tribunişti ca fiind tot un ziar greco-catolic, îndeosebi datorită confesiunii prim-redactorului V. Branişte.

[11] Ioan Suciu, Arădanii şi Partidul Naţional Român, adevăruri istorice, reamintiri de interes naţional-istoric, Tipografia Diecezana, Arad, 1926, p. 24.

[12] Ibidem, p. 26.

[13] Lucian Boia, op. cit., p. 72. (Textul şi semnăturile sunt reproduse de Ion Rusu Abrudeanu în Păcatele Ardealului faţă de sufletul vechiului Regat, Bucureşti, 1930, pp. 277-280).

[14] Elie Miron Cristea Note ascunse, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p. 111 şi pp. 125-126.

[15] Raymund Netzhammer, Episcop în România, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, vol. II, p. 1062.

[16] Coriolan Băran, Reprivire asupra vieţii.Memorii, „Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2009. pp. 226-230. Vezi şi Ioan Suciu, op.cit.

[17] Arhiepiscopul Raymund Netzhammer către ministrul de externe al Austro-Ungariei, contele Czernin, Bucureşti, 27 ianuarie 1918, document reprodus la R. Netzhammer, op. cit., p. 1500.

[18] Lucian Boia, op. cit., p. 72. Vezi şi Octavian Goga, O apărare naţională, Bucureşti, 1930, pp. 122-123.

[19] Ibidem.

[20] Ioan Slavici, Sbuciumări politice la românii din Ungaria, Editura Minerva, Bucureşti, 1911, p. 36.

[21] Ioan Slavici, Opere, Vol. IX, Publicistică soocial-politică „Tribuna” şi epoca sa., Editura Academiei Române, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2010, Ediţie critică de Dimitrie Vatamaniuc, prefaţă de Eugen Simion.

[22] Sextil Puşcariu, Memorii, Editua Minerva, Bucureşti, 1978, p. 567.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.