Pentru animalul om, vînătoarea ca îndeletnicire a apărut (probabil), odată cu animalul în cauză, însă imediat în urma celei mai vechi meserii din lume, diferen­ța dintre ocupație și meserie neexistînd pe-atunci. Cred (fără a fi însă chiar sigur), că primii vînători plecau la muncă înarmați cu mîinile goale și foloseau ca muniție fie diferite pietre aflate prin peisaj, fie ciomege, bîte sau ghioage aflătoare din belșug în mediul forestier bogat și-n astfel de arme, și-n vînat de varii soiuri.
Pe partea meseriei mai vechi decît cea a vînătoarei munceau cu abnegație vînătoarele. Ele îndeobște-i vînau pe vînători și, contra unei prestații cinstite, se-alegeau ori cu blana ciutei, ori c-o ciosvîrtă semnificativă, ori cu iepurele-ntreg dacă erau și suficient de persuasive.
În istoria care a urmat firesc preistoriei tot așa cum s-ar părea că ministerul urmează firesc primăriei, lucrurile s-au amestecat foarte mult, dat fiind că nu se puteau simplifica; cum să se simplifice simplitatea preistorică? Așadar amestecul de îndeletnicire vînătorească și de meserie vînătorească a generat noi situații, care situații au generat la rîndu-le un nou specimen: politicianul – care-i doi într-unu. Noua dihanie, corcitura între vînător cu muniția-n gură și vînătoare cu poalele-n cap, nu mai vînează brontozauri sau mamuți ci braconează voturi, și nu mai trage cu praștia sau glonțu-n godacul de mistreț ci cu tunul minciunii și-al nerușinării în pachidermul votant. Hai să ne imaginăm, dragilor cititori, c-am avea un primar (ceea ce nu-i deloc greu: chiar avem). Să ne mai imaginăm că e an electoral și că foamea de voturi e cumplită, asemeni foamei de pe vremea foametei ăleia mari din anii ‘46-‘47 ai trecutului veac. Dacă te vrei primar, alergi pe la unu‘, pe la altu‘, și le spui cam ce-ai vrea să faci și să dregi – lucruri subțiri și impresionante, ca să-l faci pe neghiob să-ți deie cu ștampila-n fruntea buletinului de s-aterizezi taman în fotoliul mult rîvnit. Dacă însă ești deja primar și-adulmeci în aerul începutului de primăvară miroznele suave ale unui posibil eșec la-nceputul verii, ce faci? Păi faci ce faci și pritocești o hotărîre de celemeu care să-ți deie dreptul de-a răsplăti cu o bucată de carton meritele celor care-au trecut în pensie trudind pe ogoarele pe care le-ai administrat tu. Conform spuselor lui Napoleon (cine-o mai fi fost și ăsta nu știu), „Este uimitor ce sacrificii sunt în stare să facă oamenii pentru o bucată de pamblică și-o tinichea!” (el vorbea despre „la Légion d’honneur”). Cum orice primar e un Napoleon în devenire (orice orășel e un posibil viitor imperiu – vezi cazul micuțului cătun Roma din Latium), te-apuci și medaliezi, decorezi sau diplomezi de-a valma, indiferent că medaliatului-decoratului-diplomatului i-ai făcut viața un iad. Gîndești însă că i-a trecut și că poate dă cineva, de sus ori de jos, să dea și ăla cu ștampila-n tine cum ai dat tu cu diploma-n el.
Mai pe șleau: îl nenorocești (indirect, prin pixul managerului), pe Mihai Dogaru, care-i cornist în Filarmonică și lider al sindicatului, sindicat care-ți stă-n coaste cum îi stătea sula lu‘ Coposu-ntre coaste lu‘ toarșu‘ Iliescu, adică-l dai afară și faci spume la gură tunînd contra numitului sindicat, Dogaru se pensionează dar cîștigă procesul și-și ia din banii publici, deci și-ai mei, lefurile pentru care n-a muncit nici o secundă, managerul nu pățește nimic, eu rămîn mai sărac iar tu-i dai lui Dogaru o diplomă prin care-i slăvești meritele (poate alea pentru care-a fost concediat și tu, primare, n-ai zis nici pîs, și taci și-acum adînc în loc să-l gîtuiești pe manager fiindc-a concediat ilegal, deci abuziv, deci în mod ticălos, un nevinovat).
Cei după care-aruncă Gheorghe Falcă cu diplome-s mulți, iar de știut îi știu pe foarte puțini. Văd însă că sunt sensibilizați prin diplomare pensionații Filarmonicii, iar Filarmonica n-a fost niciodată a primarului, ba chiar i-a stat cu vrednicie și-adeseori împotrivă, bunăoară în cazul raderii de pe fața Aradului a Parcului Eminescu. Atunci ce-l mînă pe primar în lupta aprigă a-mprăștierii de diplome? Numai foamea, foamea de voturi, că valoarea oricum îl lasă rece. Dac-l lăsa cald, Alin Văcean n-ar fi pupat în veci scaunul directorial al instituției, Mihai Dogaru încă ar fi fost cornist al Filarmonicii (și foarte bun), soții Moldovan n-ar fi plecat, Traian Roman ar fi fost concertmaistru, Constantin Drăgoi n-ar fi fugit la Timișoara, nici Radu Cîrstulescu n-ar fi dat bir cu fugiții tot spre Timișoara… Filarmonica-i însă dusă de rîpă, iar primarul vînează voturi trăgînd din plin și-n toate direcțiile cu diplome.
Mai vrei și alte dovezi ale împletirii strînse dintre cea mai veche îndeletnicire a omului și cea mai veche meserie din lume, cititorule? Privește-i atent pe politicieni și le vei descoperi vînătorile (pardon: braconajele), iar Gheorghe Falcă este, potrivit propriilor sale spuse, „… cel mai bun politician al Aradului…”. Putem deci cînta cu spor, cititori și autor laolaltă, după Doinaș, că „Un moț de la Brad, îndrăgind braco… vînătoarea,/ Trăgea cu diplome după sălbatici mistreți…”
Numai o vorbă să mai spui: braconarea de voturi nu-i ilegală, da-i mai murdară chiar și decît cea mai veche meserie din lume.

Recomandările redacției