Nu de puține ori în viață ne este dat să întâlnim persoane care ne electrizează cu carisma lor, cu pu­terea lor de persuasiune, dublată de o principialitate vecină cu perfecțiunea, izvorâtă parcă dintr-o atingere zeiască. Asta când este vorba de alții. Numai că toate acestea dispar precum o cană cu apă în nisipul fierbinte, când e vorba de propria persoană. Zâmbetul, buna dispo­ziție dispar cât ai bate din palme și toate astea se îngroapă sub un rânjet de fiară. Da, acum e vorba de propriile interese și acelea nu pot fi puse în discuție. Așa e în viața de zi cu zi. Pentru că omul în esența sa este egoist. Chiar dacă acest fapt este greu de admis. Dar cu toate astea ne amăgim și spunem că albul este negru și negrul, alb. Și mai rău este că unii chiar ajung să creadă cu convingere această realitate strâmbă, dar percepută ca dreaptă. Evenimentele din ultimele zile ne arată că și în viața politică lucrurile stau la fel. Ba chiar mai rău. Iar agenda politicienilor pare ruptă de pro­blemele de zi cu zi ale oamenilor. Alea simple, dar care sunt ca picătura chinezească și macină puțin câte puțin din încrederea în ziua de mâine. Iar toate astea sunt pentru că se pune carul înaintea boilor. Și culmea se crede că e bine. În această capcană a căzut chiar premierul, de formație jurist. Adică în cauza pe care o știe toată lumea și asupra căreia nu insistăm s-a strecurat o fractură logică. Și anume chiar Ponta a zis „că-mi voi demonstra nevinovăția”. Păi am zice că lucrurile stau exact invers. Omul în esența sa, chiar dacă ajunge în fața unei instanțe are din start pre­zumția de nevinovăție. Adică de la aceste premise se pleacă. Ulterior, în timpul unui proces, dacă se aduc probe în instanță, care ar trebui să fie deasupra oricărui dubiu, starea se poate schimba. Adică nevinovăția inițială să se transforme în vinovăție, ca urmare a probelor prezentate și nu altfel. Vinovăție care poate fi sancționată conform legilor în materie. Dar ideea esen­țială este că nu omul trebuie să-și demonstreze nevinovăția. Even­- tuala vinovăție se argumentează prin probe în instanță și rezultă prin pronunțarea unei sentințe judecătorești. Așa și nu altfel. Și cu toate acestea, chiar și în mediul public pe mai toate canalele, ipoteza de la care se pleacă este aceea de culpabilitate. Raționamentul este simplu: dacă te anchetează un procuror deja pari vinovat, pentru că intervine în 90% din situații ideea, aproape ca un reflex involuntar: „dacă a fost citat de procuror, precis a făcut ăsta ceva”. Iar de aici, până la vinovăție ca prezumție, nu e decât un pas, foarte, foarte mic.

Recomandările redacției