Visul de aur al robului din născare

Geniu pur fiind, născut sub jug străin şi rătăcind prin ţară la fel de străină, Emil Cioran scria sub umbra Turnului Eiffel că orice rob îşi doreşte cu ardoare s-ajungă stăpîn.
Dacă decăderea unui stăpîn la rang de rob e tragică, deci refuzarea statutului e de-nţeles, suirea robului la rang de stăpîn e grotescă, iar rezultatul e-ntotdeauna funest, de-a dreptul catastrofal.
I-a fost dat Aradului să-ncerce această nenorocită realitate pe pielea diafană a muzicii şi pe pielea muzicienilor ei prin suirea doftorului Alin Văcean în jilţul directorial (mai nou, mai cool, directorul nu mai e director ci meneger, sau minigeăr, sau cum dumnezeu i s-o mai spune în romgleza asta de baltă puturoasă la care a fost scoborîtă frumoasa limbă a lui Eminescu, a lui Nichita, a lui Mateevici şi-a atîtor altora).
Născut să fie rob (rîndaş, om de rînd adică, precum sînt eu şi precum sînt milioane şi miliarde), văceanul amintit s-a trezit deodată şi-aproape fără voie stăpîn. Odată suit, uite că nu-l mai poţi da jos nici cu macaraua, ba chiar nici dacă-i pui dinamită sub tălpi şi-aprinzi fitilul. Refuzul ăsta idiot de-a pleca dintr-un loc în care toţi te dispreţuiesc este la rîndu-i o specificitate a robului ajuns stăpîn printr-o nefericită şi blestemată ironie a sorţii.
Bine, şeful sau şefuţul sau şefuleţul în discuţie nu-i stăpîn de tot-de tot, că are şi el nişte stăpîni mai sus-puşi, stăpîni care i-au semnat contractul de minigimint (sau menegimănt?), însă asta nu face decît să amplifice complexele şi ambiţiile robului suit mai sus decît i se cuvenea, aşa că-şi ia nasul la purtare şi le contestă stăpînilor şi drepturile, şi condiţia, cu toate că stăpînii aceştia-i dau să mănînce coaja aia de pîine la care i se spune leafă. Mai pe-nţeles: dacă eu chem un văcean oarecare să-mi pună faianţă-n trabant şi-l plătesc pentru asta, eu n-am voie să-l controlez sau să-i evaluez munca – şi trebuie să chem pe altcineva, neapărat expert în trabanturi!
Cu robia înscrisă-n codul genetic şi cu şira spinării în formă de semn de întrebare, robul are o ură atavică faţă de tot ce-i liber şi vertical, aşa că, odată ajuns stăpîn, impune tuturor starea lui dinainte de-a se sui-n jilţ: tîrîrea. Să te ferească Ăl de Sus să nu te tîrăşti, c-ai dat de dracu!
La zbirul de azi al filarmonicii arădene, totul confirmă din plin aserţiunea cioraniană. Dacă nu credeţi, vedeţi filmul făcut de cameramanul pe care l-a cărat după el la evaluare: ton arogant, atitudine de dumnezeu „atotputinte”, comportament de găşcar (cu mîna înfundată ghiolbăneşte-n buzunar pîn-la cot), gestică de şmecher la colţul uliţei.
Spre nenorocirea instituţiei care-a fost cîndva o fală a Aradului şi care-i acum doar o amintire frumoasă, un asemenea specimen de rob cu visuri şi aere boiereşti a fost urcat la cîrmă şi i s-au pus frîiele-n mîini. Oare cine l-a ţinut şi-l ţine-n braţe cu-atîta înverşunare? Că n-are nimic boieresc în el e vizibil, cum e vizibil şi că-i un biet rob din născare ajuns stăpîn din eroare, vorba lui Emil Cioran.