Vulturii noştri

0
121

Să presupunem că ecranul televizorului rămâne negru o vreme. Ajunge cu ceara din urechile Ioanei Tufaru și cu ce a mai zis un politician despre altul! Gata cu sentințele lui Mircea Badea și cu ale lui Radu Banciu, stop celor două Zăvoranu, mamă – fiică! Măruţă, lasă-ne cu Anca Pandrea ta cu tot, Capatos, păstrează cadrele cu sâni pentru tine, „adevăraților” nu le trebuie emisiunea ta ca să vadă cum arată!
Ne oprim și cu știrile din sport, unde de fapt vroiam să ajungem tiptil, deși nu prea iese, cam seamănă cu cele înșirate mai înainte. Formatul adoptat aproape fără excepţie de posturile româneşti a făcut ca informația şi substanţa să nu mai conteze aproape deloc.
Pe cine mai interesează azi o analiză fotbalistică atunci când Prodanca și Reghe se iau de gât cu Cornel Dinu? Să fim serioşi, scandalul incită lumea să privească și, nu-i așa?, trei sferturi din țară ține cu Steaua, chiar dacă Dinu a jucat la Mondiale. „Să ne lase, e bătrân!”
Contează toată prefăcătoria cu creditarea mascată general în patronaj atunci când Gigi Becali îi spune lui Mihai Costea că trebuie să înceteze odată relația aia cu Daniela Crudu? Nu, nici poveste, sexul, oricum ar fi înfățișat, vinde. E chiar mai mult, ar zice Freud, dar e altă discuție, în care nu intrăm.
Ce importanţă are cel mai mare proces declanşat de la Revoluţie încoace, cu transferurile frauduloase, atunci când conducătorii de la Dinamo se ceartă între ei și jucătorii plâng după Cristian Borcea. Nu are, „totul e instrumentat politic”, iar Dinamo trebuie să-și recâștige fanii. Doare pe cineva atunci când un idol al arenelor de altă dată se stinge în tristețea anonimatului, fără să-și fi găsit vreun loc după ce și-au încheiat treaba? Concomitent, se poate întâmpla ca George Copos să-și anunțe retragerea de la Rapid, dar nu una definitivă, pentru că, știm cu toții, clubul din Giulești e o stare de spirit.
În martie 1993, fotograful sud-african Kevin Carter pleca în Sudan cu o misiune ONU să fotografieze foametea. Lucrurile de acolo sunt devastatoare. Carter a observat un copil în cazul căruia sintagma „piele și os”  pare exagerată. Copilul se târâia să ajungă la un centru în care se împărțea mâncare. La câțiva metri de el, s-a așezat un vultur. Fotograful s-a apropiat încet și a surprins scena. Instantaneul avea să-i aducă premiul Pulitzer, dar și critici dure de tot pentru că n-ar fi alungat pasărea de pradă. Mai târziu, avea să fie lansată ipoteza că, de fapt, fotograful sud-african mai făcuse câteva poze înainte să facă vulturul să plece de acolo. Adevărat sau nu, pentru el n-a mai contat, socotelile cu această viață erau încheiate la doar un an după ce făcuse acea poză.
Nu vă gândiți la vreo comparație între situații, ar fi chiar deplasată. Un mic dar ferm punct comun există însă: media de mare impact la nivel de țară și-a lăsat deoparte scopul inițial, de a educa și forma, de a determina receptorul să gândească. Totul în numele rating-ului, al scopului personal sau dintr-un mimetism pur. Iar efectele pot fi chiar tragice, cum impact pe termen foarte lung asupra celor care nu știu să se protejeze de bombardamentul informațional și să-l trieze.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.