Zâmbetele celui mai trist an al „Bătrânei Doamne” au venit tot din trecut

Bătrâna Doamnă a încheiat anul 2013 înconjurată de figuri sinistre care-au strâns în ele tot ce-i mai rău. Slăbită, cum n-a mai fost vreodată. Cauzele nu sunt recente, sunt doar consecințele ultimilor ani. Ca și România, după Decembrie 89, UTA era în așteptarea acelui „ceva”, acel de-click care avea să ne schimbe viețile tuturor cu altele mai bune, ștergând odată pentru totdeauna griul comunist impregnat adânc în suflete. Griul nu mai predomină, dar adevărata schimbare nu s-a întâmplat, nici pentru România, nici pentru UTA cea manevrată sinuos după ce a ieșit de sub tutela fabricii înființate de Francisc Neuman, creatorul Le­gendei. Suflarea utistă a simțit toate stările cu conotații negative în urâtul an 2013, de la revoltă la apatie, de la furie la zbatere, de la melancolie la resemnare.
În minuni nu mai crede aproape nimeni. Dar, indiferent de ce va fi, 2013 a venit şi cu câteva mărturii unice ale actorilor de altădată.
Mai întâi, profesorul Dionisie Piroș oferea o tulburătoare evocare a baronului Francisc Neuman și a începuturilor: „Dacă închid acuma ochii și văd cum erau ei (n.r. fotbaliştii primei echipe de aur)… Toți cei care mai tremură pentru UTA, tremură pentru ce a fost, să nu dispară acest vis frumos”.
Tot despre Petschovsky, Mercea, Stibinger, Băcuț, Farmati, Marki, Bonyhadi și ceilalți ne vorbea Nicolae Dodean, unul din ultimii supravieţuitori ai echipei de la începutul anilor 1950: „Jos pălăria pentru ei! Ei au fost primii mari fotbalişti ai României”.
Old-boys UTA, cu Gyuri Vaczi și Ionel Costin în frunte, au organizat apoi o serie de întâlniri de marcă. Mai întâi, la Arad a revenea Iosif Lereter, figură centrală în echipa ce reușea ultimele mari performanțe colorate în alb și roșu. Cel despre care Coco Dumitrescu declara în Sportul, când decidea că e timpul despărțirii, că „dacă aș mai avea un Lereter în teren, n-aș mai avea probleme!”, a fost urmat de alți doi mari fotbaliști ai trecutului – Emil Floruț și Ion Pîrcălab.
„Bucuriile mari erau de câte ori UTA câștiga”, rememora coordonatorul anilor 60, completat de vechiul său coleg: „Pe vremea aceea la Arad era fotbal, nu cum e acum. Acum, știm cu toții… Îmi pare foarte rău că UTA e în situația asta. Pe vremea noastră, cine venea aici, trebuia să joace! Erau adevărați fotbaliști și antrenori, au fost Reinhardt, Coco Dumitrescu, Cibi Braun. Oameni cărora le-a plăcut fotbalul și ni l-au predat cum trebuie. Toți care au jucat aici și au plecat aveau să joace foarte bine unde au ajuns, pentru că aici a fost o școală de fotbal”.
La scurt timp, Aradul a avut marea bucurie a revederii cu Petschovsky III. Fiul cel mic al legendarului simbol utist a întărit legătura tatălui său cu orașul nostru: „A fost pentru Arad și pentru UTA. Era al Mureșului”. Tot cu prilejul vizitei lui Ladislau Petschovsky, UTA a trăit probabil cel mai frumos moment al anului – în polivalenta arădeană, la turneul Memorial dedicat lui „Csala”, cântecul galeriei arădene, „De la Dunăre, la Sena”, a fost cutremurător, stârnind un sentiment pe care doar cine a fost acolo îl poate înțelege.
Poate tot așa cum, păstrând proporțiile, spunea profesorul Piroș despre baronul Neuman și timpurile sale: „Se poate povesti, dar nu se poate înțelege!” Veteranii utiști și fotbaliștii Craiovei Maxima i-au aplaudat în acea zi cu o căldură sinceră pe fani, iar Adi Ungur mărturisea: „A fost cel mai frumos meci de când joc eu la old-boys”.
Spre sfârșit de an, revenea în locul în care a debutat ca dramaturg Mircea M. Ionescu, cronicarul sportiv care a iubit sincer UTA: „Când vin la Arad, vin la UTA acasă și la teatrul în care am debutat, și la orașul prin care m-am plimbat. Îmi pulsează întreaga ființă. Într-o perioadă în care toți am înnebunit și alergăm numai după bani, după contre, abuzăm în răutăți. Aradul pare altceva”.
Iar ultima acţiune a anului a avut în prim-plan portetul celui mai bun marcator din istorie, Ladislau Brosovszky. Printre vechii camarazi ai lui „Gioni”, arădenii au admirat-o pe Monica, fiica fotbalistului, o mare campioană la rându-i: „Mă bucur că am putut să duc mai departe numele. Și el ar fi fost foarte mândru de mine. M-a împins, am fost foarte ambițioasă, am știut ce a dorit să ajung, am luptat de două ori să-l fac pe el mândru!”
Observați cum marii campioni n-au nevoie de cuvinte pompoase? Mărturiile lor transmit o singură certitudine: UTA-ei, indiferent de ce-o așteaptă, nu-i pot fi luate bucuriile pe care le-a stârnit cândva.
(S.A.)