Zidul Parlamentului

Văzând că nu se pot afirma în faţa opiniei publice prin ceea ce construiesc, câtorva parlamentari le-a venit ideea năstruşnică să se apuce de dărâmat. Astfel, le-a căşunat pe gardul de beton ce înconjoară Casa Poporului, propu­nând dărâmarea acestuia pe motiv că ar fi o construcţie comunistă, care îi separă prea mult de popor. Deşi am urmărit majoritatea emisiunilor informative, mărturisesc că aceasta este, de departe, cea mai mare prostie pe care am auzit-o de-a lungul acestei veri. Îmi susţin aserţiu­nea de mai sus prin mai multe argumente. În primul rând, gardul Casei Poporului face parte integrantă din viziunea arhitecturală a zonei, devenind astfel indispen­sabil. În al doilea rând, gardul nu afec­tează cu nimic imaginea Casei Poporului, deoarece această construcţie monumentală şi unică în Europa este înălţată pe un deal. În al treilea rând, trebuie să ai mintea mult prea încălzită ca să te apuci să dărâmi ceva gata construit, atâta timp cât toate artezienele din imediata vecinătate a Casei Poporului sunt lăsate în paragină. Însă, de departe cel mai puternic argument în ceea ce priveşte susţinerea Zidului Parlamentului vine din partea stării de spirit a populaţiei României. Peste vreo câteva săptămâni încep să curgă facturile de între­ţinere, iar românaşii noştri mioritici s-au obişnuit să iasă în stradă – fie manipulaţi, fie împinşi de nevoi – mai ales în toamnele târzii (1989), în primăverile timpurii (1907), uneori chiar şi în dricul iernii (2012). Or, a te lăsa fără gard protector în astfel de perioade este o absolută aventură. Parcă văd şi astăzi înaintea ochilor camionul acela imens, mineresc, care trăgea cu lanţurile de poarta Guvernului României, în vreme ce fercheşul Petre Roman fugea, spornic, pe fereastra din dos. Chiar şi dincolo de eventualele tulburări sociale, imaginaţi-vă acei două-trei mii de cerşetori, care ar sta pe la uşile Casei Poporului cerând milă de la aleşii neamului. Ce imagini ar face înconjurul planetei! Doar în ţările foarte avansate, unde aleşii sunt stimaţi şi consi­deraţi ca fiind reprezentanţii poporului, se poate gândi cineva să lase edi­ficiile reprezentative fără îngrăditură. Însă acolo, prin Germania, Austria, Suedia, Norvegia, Finlanda etc., un parlamentar câştigă de cel mult şapte ori cât ultimul vatman şi nu se teme niciodată că ar putea veni cineva să-i fure bicicleta proptită de rastelul Bundestagului.