Cînd văd cîte-o stea căzătoare sfîşiind văzduhul de bazalt al nopţii, mi se subţiază sufletul a-ntristare mare şi mi se face-o frică indescriptibil de grea – şi nu mă sperie-atît steaua care cade cît mă-ngrozeşte golul care-i ia locul. Ştiu, se va afla cineva care să-mi aduc-aminte că n-am uitat versul superb al Eminescului acela care-l punea pe Demiurgos să-i tune Luceafărului îndrăgostit de Cătălina – huma-nsufleţită, deci pieritoare, că „Un soare de s-ar stinge-n cer,/ S-ar naşte iarăşi soare”, şi-aşa-i, că legea lui Lavoisier nu-i legea lui, ci-i legea Universului, dar , ca şi-n povestea Luceafărului lui Eminescu, „Şi căi de mii de ani treceau/ În tot atîtea clipe”, ceea ce-nseamnă că s-o naşte iarăşi soare-n locul rămas gol prin stingerea stelei celei căzătoare, dar eu n-am suficient timp să-i mai văd nici răsărirea, nici să-i mai respir gloria.
Cînd fulgeră pe cerul nopţii o stea căzătoare, căderea ei brăzdează-n mine-o rană nevindecabilă – asta voiam să spun.
A murit Radu Beligan. Pe cerul văduvit de-albastru-al nopţii ce trecu s-a stins un soare şi-a rămas în urmă-i gol. E-atît de mare şi de plin golul acesta încît nimic n-o să-l mai poată umple – sau n-am eu suficient timp în rezervă ca s-asist la naşterea altui soare.
A murit Radu Beligan – o stea căzătoare
dintr-o suită incredibilă de stele-adevărate ale scenei teatrale româneşti cu care-am avut şansa uriaşă, cosmică de-a dreptul, de-a fi contemporan: Geor­ge Calboreanu, Alexandru Giugaru, Ion Finteş­teanu, Marcel Anghelescu, Dina Cocea, Silvia Dumi­trescu Timică, Coca Andronescu, Olga Tudorache şi următoarea pleiadă uluitoare prin strălucirile paradisiace ale talentelor care o compuneau –  cea a giganţilor din clasa aceea de aur a lui Amza şi-a Tamarei şi-a lui Albulescu şi-a Dragăi… Doamne, ce constelaţie… Doamne, ce aştri!
S-au dus unul cîte unul, pe rînd şi-n tăcere-au trecut în neuitare cei care-au suit teatrul românesc – scena românescă-n vîrful lumii! Am şi tăria şi curajul de-a afirma-n gura mare, tunător şi răspicat, că teatrul românesc al vremii lor, teatrul lor, a fost cel mai bun teatru al lumii cîtă vreme-au strălucit ei – iar ei au strălucit şi cîţiva încă mai pîlpîie exact atît cît străluceşte o stea, după care se sting şi ei asemeni stelelor căzătoare, ca să ni se-aprindă-n suflete apoi ca lumini calde cum lava sorilor şi imposibil de uitat.
A murit Radu Beligan – şi-n cerul teatrului ro­mânesc şi-n cerul sufletului meu a rămas un loc pustiu şi gol. Ştiu: era şi el om pieritor, dar era mai presus de orice ACTORUL – şi locul lui de pe scenă şi locul lui din sufletul meu cu cine să-l umplu?
Pe ei, pe uriaşii teatrului românesc, i-a ars pe dinlăuntru teatrul – de parcă fiecare s-ar fi-mbrăcat pe dinlăuntru cu cămaşa lui Nessus, iar pe mine m-au ars ei pe suflet de m-au însemnat cum se-nsemnează cu fierul încins lemnul loitrei. Lăsat să ard în flăcările cu care m-au însemnat, tot ei îmi potoleau arşiţele insuportabile cu geniul lor revărsat puhoaie pe scenă. De-acum
cine-o să mă mai stingă oare?
Ştiu: sunteţi şi voi trecători, dragilor actori, sunteţi şi voi în trecere – ca şi mine, şi mă bucur nebuneşte, pînă la cîntec şi pînă la chiot mă bucur, că aţi fost şi că vreo cîţiva încă mai sînteţi, dar mi-i groază că-n urma voastră rămîne gol şi că nimic nu prevesteşte-o nouă răsărire, o altă explozie precum aceea care v-a smuls pe voi din geniul poporului român ca să v-arunce ca pe-o ploaie dătătoare de viaţă pe scena teatrului românesc.
A murit Radu Beligan – şi sufletu-mi tremu-ră-n mine cum frunza plopului vara, cînd nu adie nici o boare.
A murit Radu Beligan – şi teatrul românesc şi-a coborît toate drapelele şi faldurile şi cor­tinele-n bernă.
A murit Radu Beligan – şi deodată peste viitor se deschide-o panoramă goală.
A murit Radu Beligan. A căzut din cerul tea­trului o stea – şi fulgerarea-i sapă-n mine brazde-adînci şi reci, de parc-aş fi gheţar arat cu plugul deznădejdii.
A murit Radu Beligan – şi clopotele-ar trebui să tînguie-n clopotniţi jalea mare că s-a dus şi jalea şi mai mare că rămînem fără el: mult mai săraci şi mult mai ai nimănui.
A murit Radu Beligan – şi-aş vrea să plîng – şi nu pot. Aş vrea să mi se oglindească-n lacrămă şi bucuria imensă că a fost, şi durerea cumplită că nu mai este. Aşa mi se-ntîmplă ori de cîte ori răsare ziua asta, ziua-n care cad stelele.

Recomandările redacției