Să spui despre campionatul României că este un malaxor de antrenori, e prea puțin. Mai sunt și alte campionate în care schimbările pe băncile tehnice sunt frecvente. Mai mult, în ultimii ani, tendința este de accelerare a acestor schimbări, chiar și în întrecerile importante. Pe măsură ce se investesc tot mai mulți bani, răbdarea decidenților scade, invers proporțional cu presiunea asupra antrenorilor. Este un fenomen vizibil care are și cauze explicabile.
Ce se întâmplă în România însă iese din schema acestui scenariu care are o oarecare logică. Asta pentru că logica este tocmai lucrul care lipsește în peisajul băncilor tehnice din fotbalul românesc. Constatam deunăzi că la startul returului Ligii 1, nu mai puțin de 8 echipe se prezintă cu alți antrenori decât cei de la sfârșitul lui iulie când începea Liga 1. Ba mai mult decât atât, două dintre ele au schimbat câte doi tehnicieni în această perioadă. Vorbim despre cluburi în care s-a investit atât de mult încât acționariatul are justificare în a aștepta rezultate spectaculoase peste noapte? Nici poveste. Sau vorbim despre echipe în criză și unde schimbările de antrenori sunt menite a stopa o alunecare tot mai violentă pe toboganul clasamentului? În unele cazuri poate că da însă nu este o regulă.
Dacă privim cu atenție vedem că în afara celor de la FC Botoșani, toate echipele care au prins play-off-ul anul trecut, au deja alți antrenori. Mai mult, avem de-a face cu câteva cazuri care sfidează orice logică sportivă. CFR Cluj l-a instalat pe Marius Șumudică în vară și l-a demis în condițiile în care echipa era pe primul loc. FCSB s-a despărțit de al doilea antrenor al sezonului, Edi Iordănescu, după o serie de șapte victorii și un egal. Iar FC U. Craiova 1948 l-a adus pe Flavius Stoican în mijlocul turului de campionat pentru a-l da afară după circa o lună, fără ca rezultatele acestuia să fi fost dezastroase. Unde e logica în aceste mutări? Ce-și doresc până la urmă aceste cluburi, în cât timp și care e strategia pe care o urmează pentru a-și atinge scopul? Unde se situează aceste schimbări raportat la respectiva strategie?
Privind evenimentele mai atent putem constata cu toții că în aproape toate cazurile în care antrenorii au fost schimbați, nu există niciun fel de strategie, coerență sau plan. Nu putem vorbi de management la cluburile noastre, mare parte dintre ele fiind doar brelocuri ale unor indivizi care, având bani, și-au permis să-și cumpere o „jucărie“ prin intermediul căreia să se joace „de-a fotbalul“. Sunt convinși că se pricep mai bine decât jucătorii și antrenorii la transferuri, tactică, așezare în teren sau execuții tehnice și procedează în consecință: cine nu urmează „ordinele“ este găsit vinovat de insubordonare și i se arată ușa.
La nivelul opiniei publice ne-am obișnuit ca această mentalitate a patronilor să fie criticată, ironizată și considerată ca fiind ceva anormal. Ai putea crede că personaje precum cele la care am făcut referire, fără să le numesc, au un sistem de valori total diferit de marea masă a microbistului român în general și a microbistului arădean în special. Pentru că ne place nouă să credem că gândirea noastră este altfel decât cea a „miticilor“. Așa să fie oare însă? Mă întreb asta deoarece constat că la fiecare rezultat negativ sau la fiecare evoluție mai puțin spectaculoasă a echipei revin mereu și mereu aceleași subiecte în discuție: calitatea jucătorilor, dorința și chiar corectitudinea acestora și mai ales valoarea antrenorului. Citind comentariile din mediul online sau ascultând discuțiile dintre „chibiți“ (nimic peiorativ în acest termen) ai crede că UTA este una dintre marile forțe ale campionatului, că în ultimii 10-20 de ani am fost mai mereu în luptă pentru campionat și cupele europene și că în special pe stadionul din Arad (oricare ar fi fost el) publicul a fost răsfățat doar cu un joc „barcelonesc“ în care adversarului îi revenea doar rolul de a contabiliza fazele, ocaziile și golurile de la poarta sa. Altfel nu se explică furia și violența verbală în urma unor întâmplări absolut firești în viața unei echipe care din punct de vedere sportiv pendulează în acea zonă de tip „fata morgana“ care se întinde între elită și mediocritate.
Sigur că fiecare spectator sau suporter are dreptul la propriile aspirații și așteptări de la jocul echipei dar, până la urmă, la fel e și în cazul patronilor. Și dacă e să judecăm cu aceiași unitate de măsură, care-i diferența între a șterge pe jos cu antrenorii și jucătorii în mediul online față de a face același lucru la televizor? Audiența e tot una generală iar efectele asupra celor în cauză, similare. Întrebarea pe care ar fi de dorit să ne-o punem cu sinceritate e următoarea: dacă am fi în locul unora ca Becali, Mititelu sau mai știu eu care… câți dintre noi ne-am comporta altfel decât ei? Câți dintre noi n-am băga jucătorii în ședință publică pentru că „n-au alergat“ destul sau n-au șutat destul de bine? Câți dintre noi nu ne-am demite antrenorul doar pentru că n-au făcut primul 11 după chipul și asemănarea dorinței noastre sau pentru că echipa nu joacă destul de „spectaculos“?
UTA are în acest moment o conducere care de-a lungul timpului a dovedit înțelepciune, care pune accent pe continuitate și care, mai ales, s-a ferit de decizii luate sub imperiul nervilor sau a capriciilor. Atâta timp cât a fost în obiectiv (iar acesta au fost mereu în limite rezonabile) fiecare antrenor care a stat pe banca Bătrânei Doamne a avut parte de liniște și libertate în a-și face treaba așa cum crede de cuviință. Sunt convins că de multe ori jocul, rezultatele n-au fost pe placul „șefilor“ nici la noi, dar e lăudabil că managementul UTA-ei nu a cedat tentației de a vedea în fiecare meci un examen care trebuie trecut. Realismul unui obiectiv, valoarea unor profesioniști poate fi evaluată doar într-un termen rezonabil și raportată la niște cerințe măsurabile nu în funcție de impresii subiective. E o mentalitate sănătoasă și din păcate destul de rară în fotbalul românesc. Poate ar fi vremea să începem să o apreciem mai mult; și, cu toată afecțiunea pentru pasiunea care ne caracterizează ca suporteri, să o luăm drept model în comportamentul nostru, asta dacă tot ne place să credem că suntem „altfel“.
