A devenit o obișnuință (iritantă de-a dreptul) ca după fiecare eșec (adică săptămână de săptămână), antrenorul și jucătorii UTA-ei să iasă la declarații și să spună că „trebuie să fie bărbați“. Nu știu ce înțeleg domniile lor prin „a fi bărbați“ dar mărturisesc că eu, dacă aș fi femeie, aș fi jignită de aceste afirmații. Meci de meci în tribunele Arenei „Francisc Neuman“ sunt numeroase doamne și domnișoare care la auzul acestor vorbe probabil că își pun întrebări vizavi de locul lor într-un fenomen în care, după mintea unora, doar „bărbăția“ este garanția succesului. Această viziune asupra fotbalului este una total deformată atâta timp cât, urmărind meciuri de fotbal feminin din Liga Campionilor sau din campionatul Angliei, am putut constata că doamnele au capacitatea de a oferi fotbal de calitate din punct de vedere tactic și tehnic, unul la care băieții noștri nici nu pot să viseze. În al doilea rând sunt convins că majoritatea acelor doamne și domnișoare care populează stadionul nostru meci de meci, își fac treaba cu profesionalism și rezultate în carierele lor… lucru pe care iarăși nu-l vedem la staff-ul și jucătorii noștri care, după rezultatele muncii lor, într-o firmă orientată către eficiență, ar fi avut o mare problemă în a-și păstra locurile de muncă.
Din punctul meu de vedere, nu de „bărbăție“ au nevoie conducerea, antrenorul și jucătorii noștri, ci de alte calități care nu sunt exclusiv apanajul bărbaților. În primul rând au nevoie ca undeva acolo în mrejele caracterului fiecăruia, să își regăsească onoarea. Simțul onoarei este cel care îți dictează că într-o situație de criză ca aceasta, fiecare trebuie să își pună între paranteze interesul personal și să ia acele decizii, să adopte acele atitudini care, chiar dacă te dezavantajează „pe persoană fizică“, au șanse sporite să fie în interesul clubului. Iar aici pot fi date multe exemple, de la cel al jucătorului care renunță la unele obiceiuri din viața privată care îi dăunează performanțelor sportive, la cel al antrenorului care acceptă să transfere, lucreze sau să titularizeze un jucător care nu se află în sfera sa de influență și până la conducătorul care conștientizează că a dus clubul într-o fundătură de unde nu-l mai poate scoate și este nevoie de oamenii competenți care să facă acest lucru.
În al doilea rând este imperios necesar ca la nivel de management să se creeze în clubul UTA o cultură organizațională orientată spre responsabilitate, muncă și sacrificiu. Boemia programului de lucru, haosul în ceea ce privește luarea și implementarea deciziilor, politica de a pasa vinovăția mereu către alții, superficialitatea de a insista în modul de lucru și de gândire „o scoatem noi la capăt cumva“ sunt lucruri care au efecte directe și devastatoare în evoluția echipei. Ceea ce vedem pe teren este doar extensia a ceea ce este clubul UTA la nivel de organizare. Fără ca fiecare om din acest club să se responsabilizeze la maxim față de poziția, rolul și sarcinile sale, nu se va schimba nimic deoarece atitudinea este un aspect care se implementează prin exemplu; iar conducerea și angajații clubului trebuie să fie acel exemplu care să impună normele de comportament.
În al treilea rând cred că este nevoie să înceteze confuzia dintre principialitate și încăpățânare. Auzim des din gura antrenorului despre „principiile noastre de joc“. Nu e nimic rău în a avea așa ceva și de asemenea de a încerca să implementezi echipei o identitate de joc care să transceandă adversarul sau alți factori externi; cu condiția însă ca acele principii și acea identitate să fie potrivite, adică să poată fi puse în practică de jucătorii pe care-i ai și să producă rezultate. Când acest lucru nu se întâmplă pe o întindere temporală semnificativă, insistența în ceva ce nu funcționează denotă nu consecvență ci încăpățânare. Una dintre atribuțiile capitale ale antrenorului este cea de strateg. Ca strateg trebuie să îți adopți tactica în funcție de mijloace (jucători), condiții (teren) și adversar. Un antrenor competent nu e cel care cere mereu alte mijloace și care fuge de condiții ci cel care găsește strategia potrivită pentru a scoate maxim din mijloacele și condițiile existente; chiar dacă pentru asta trebuie să renunțe la preferințele sale.
Și în sfârșit, în al patrulea rând, este nevoie din partea jucătorilor noștri de muncă; mult mai multă muncă; de trei ori mai multă muncă. Nu, domnii jucători nu trebuie să devină neapărat mai „bărbați“ în termeni de combativitate. Combativitatea te face să alergi mai mult dar fotbalul este mult mai mult decât atât. Combativitatea nu te face să pasezi mai bine, să driblezi sau să șutezi mai bine sau să faci o preluare. Pentru asta e nevoie de îmbunătățirea atributelor tehnico-tactice iar asta se face doar prin muncă. Dacă una sau două ore de antrenament nu sunt suficiente pentru a-ți corecta minusuri tehnice, stai ca jucător 4 ore, până reușești; individual pentru procedee tehnice, în grup pentru scheme tactice. Dacă nu îți e clar ce trebuie să faci ca poziționare și mișcare în teren, ai posibilitatea ca acasă să studiezi ore întregi jucători și faze din orice campionat al lumii, pentru a învăța de la cei mai buni. Nu vei ajunge la nivel de super clasă dar vei putea să îți practici meseria decent și să nu te faci de râs în fața a mii de spectatori și milioane de telespectatori.
Ni se tot induce ideea că UTA ar fi într-un război în care, pentru a-și atinge obiectivul are nevoie de „bărbăție“, „sânge“ și capete băgate în gheata adversarului. Nu, fotbalul nu este un război, este un sport. Da, apreciem determinarea și combativitatea dar acestea sunt bonsurile nu esența jocului de fotbal. Vrem să vedem pase și procedee tehnice nu geniale dar corecte, vrem să vedem scheme de joc funcționale, vrem să vedem organizare și disciplină. Sunt lucruri care țin de responsabilitate, profesionalism, calitate… însușiri care n-au de-a face cu sexul practicanților. Și, dacă tot e să facem paralele cu războaiele, domnii antrenori și jucători ar trebui să știe că uneori combativitatea poate câștiga unele lupte dar războaiele le câștigă într-un final întotdeauna cei inteligenți.
