Este ceva profund greșit în felul cum e finanțat sportul în România

Una dintre temele care apare frecvent în dezbaterea publică este finanțarea sportului de performanță din bani publici. Problema este una cu rădăcini adânci, care merg până în perioada comunistă când, așa cum știm, în teorie sportul era amator dar în practică statul aloca bani grei către acest sector, care era privit ca un mijloc de propagandă al regimului, menit să demonstreze superioritatea comunismului asupra regimurilor capitaliste și pe acest palier. Nu-i de mirare că infrastructura sportivă era una bună pentru acea vreme, sportivii beneficiau de condiții apropiate celor din Occident și, chiar dacă în acte figurau ca angajați ai unor întreprinderi de stat, în realitate ei nu munceau acolo și erau foarte bine remunerați în comparație cu restul cetățenilor. Odată cu schimbarea de regim din 1989, finanțarea sportului a ajuns la coada priorităților, alte probleme de natură socio-economică fiind mult mai grave în acei ani de tranziție. Dar cum în același timp România se confrunta încă și cu o lipsă aproape cvasi-totală a mediului privat, care să preia activitatea sportivă și să o susțină, fenomenul a rămas de izbeliște. Așa s-a ajuns ca în prima parte a anilor 90 nenumărate cluburi sportive să se desființeze iar pe tot cuprinsul țării stadioanele și sălile să intre în paragină. Explozia adusă de performanțele Naționalei de fotbal în 1994, care a scos milioane de oameni în stradă, i-a făcut însă pe politicieni să realizeze potențialul social al sportului. Acesta nu mai era mijloc de propagandă ideologică dar putea foarte bine să fie catalizator de voturi. Astfel că statul, în special prin autoritățile locale, a reînceput să finanțeze masiv activitatea cluburilor sportive. Mascată sub perdeaua bunelor intenții de tipul „nu putem lăsa sportul să moară, până ce vom avea companii private interesate și suficient de puternice să-l susțină, trebuie să facem noi asta“, cluburile sportive au devenit practic societăți anexă ale primăriilor, mulți edili și politicieni făcându-și capital electoral serios pe spatele performanțelor susținute cu bani deturnați de la investițiile din sănătate, educație sau infrastructură. Ce-i drept a fost o perioadă în care au existat și ceva excepții, în special cluburile de fotbal, care au trecut în proprietate privată, dar în realitate a fost vorba doar de o căpușare a lor de către niște afaceriști de carton, cei mai mulți cu practici infracționale care i-au și adus după gratii, iar după câțiva ani de umflare artificială toate aceste cluburi s-au prăbușit în faliment renăscând… ați ghicit, sub umbrela protectoare și binevoitoare a banilor publici și a politicienilor care-i direcționează. Așa am ajuns în situația de astăzi în care în fiecare județ, zeci de cluburi sportive stau o dată sau de două ori pe an cu mâna întinsă către baronii locali, intonând apoi ritualic coruri de „bogdaproste“ prin media locală.

În teorie, finanțarea sportului din bugetul public n-ar trebui să fie o mare problemă, asta însă dacă ar fi îndeplinite niște condiții: anume ca această finanțare să urmărească binele comunitar și să fie dublată de transparență. Cluburile finanțate ar trebui să facă dovada faptului că reprezintă comunitatea nu doar cu numele ci și printr-un procent important de sportivi și antrenori locali care activează la respectivele cluburi, că prin activitatea lor contribuie la creșterea sensibilă a interesului pentru practicarea sportului în respectiva comunitate. De asemenea ar trebui să existe și un plafon maxim până la care cluburile finanțate din bani publici să își poată întinde plapuma, asta pentru că este de-a dreptul imoral ca în condițiile în care numeroase sectoare ale vieții publice suferă de subfinanțare cronică, aceste cluburi să-și permită ca din bani publici să plătească salarii exorbitante care să rivalizeze cu cele de la puținele cluburi care funcționează ca o întreprindere privată autentică. Și, în sfârșit, așa cum ar trebui să fie evident, transparența folosirii acestor sume primite de la bugetul public ar trebui să fie totală, pentru că bugetul contribuabililor nu poate fi văzut ca o formă de sponsorizare ci ca o formă de investiție; ori atunci când investești niște bani urmărești nu doar publicitatea adusă ci felul în care a fost folosit fiecare leu.

Din păcate știm cu toții că lucrurile nu se întâmplă așa. Avem zeci, sute, mii (de-a lungul anilor) de exemple, atât la nivel național cât și la nivel local. Cel mai recent îl putem remarca sub nasul nostru. Echipa de rugby a CSU Arad a primit în această primăvară doar 170.000 de lei, o sumă cu totul insuficientă pentru a se înscrie în Liga Națională de Rugby. Este pentru al doilea an consecutiv în care Aradul, care e un oraș nu tocmai anonim în acest sport, nu este prezent în această competiție. Acest caz vine să completeze un peisaj populat cu multe astfel de exemple. Echipa de polo Amefa a dispărut într-un fel similar. Handbalul nu mai are reprezentare la seniori nici la masculin și nici la feminin, baschetul masculin a dispărut și el la rândul său; toate acestea sporturi care nu în urmă cu foarte mult timp umpleau Sala Polivalentă. În acest timp însă, clubul UTA primește anual de la primărie 1 milion de euro, pentru susținerea activității în prima ligă. Este normal, o să spuneți, deoarece UTA, așa cum chiar semnatarul acestor rânduri a clamat-o de multe ori, este un simbol al Aradului, cu care se identifică întreaga comunitate în ansamblul ei cât și majoritatea arădenilor individual, chiar dacă nu sunt microbiști. Din acest punct de vedere, susținerea clubului de către autoritățile locale este legitimă. Incorectitudinea și imoralitatea vin din alte aspecte: clubul UTA, odată cu accederea în prima ligă, a căpătat accesul la alte forme de venit care-i pot susține activitatea: sponsori, drepturile tv, sumele încasate din bilete, abonamente și activități de marketing, vânzare de jucători: sigur, toate acestea presupun un management competent pentru a valorifica aceste posibilități dar e de neacceptat ca bugetul public să vină să suplinească mediocritatea sau incompetența unei conduceri a clubului care stă pe o mină de aur și nu știe să o exploateze (sau mai grav, dacă o exploatează în folosul particular al membrilor ei). Și mai strigător la cer e faptul că vara trecută clubul UTA putea face marea trecere de la un ong finanțat de bugetul public către o întreprindere cu adevărat privată, cu finanțare privată. Oferta grupului NextGen de preluare a clubului a fost respinsă însă de actuala conducere fără nicio explicație concretă. Așa cum cel care manageriază clubul refuză să dea explicații pentru felul în care este gestionat bugetul clubului, pentru datoriile care cresc de la an la an și pentru deciziile arbitrare (gen promovat nevasta ca asociat în club) care i-au inflamat și pe cei mai calmi sau neutri suporteri. În timpul acesta, primarul nu vede, nu aude, nu-l interesează. Face un titlu de glorie din faptul că aruncă cu bani publici într-o entitate, fără să fie interesat cum sunt cheltuiți, ci doar ca cei de acolo să facă cumva ca echipa să rămână în prima divizie: adică mediocritate pe salarii mai mari decât la liderul clasamentului, plătite de contribuabilul arădean! Bine, ca o paranteză, iată că datorită excepționalului management, clubul UTA este pe cale să rateze și acest obiectiv minimal. Oricum, indiferent de planul sportiv, cei care conduc clubul UTA nu pot ascunde lipsa de transparență sub justificarea faptului că în club intră și bani din alte surse decât cele publice. Din 2014 până în 2020 când a promovat, acest club a fost susținut în proporție de 90% din bani publici, că nu erau nici drepturi tv, nici sponsori nici sute de mii de euro încasări din bilete și abonamente. Toată construcția pe care se sprijină acum clubul este finanțată de arădeni. Și nu, nu de un anumit primar și anturajul său politic, că politicienii respectivi n-au venit cu banii personali de acasă, ci de contribuabilul arădean; an de an, cu sume deloc mici, timp în care alte cluburi sportive se desființau pentru că nu aveau banii necesari pe un an pe care clubul UTA îi cheltuia într-o săptămână. Așadar autoritatea locală este obligată ca la rândul ei să ia la purecat modul în care cei care manageriază acest club toacă banii arădenilor și de asemenea felul în care aceștia respectă contribuabilii. Zecile de suporteri care ieri au fost blocați pe pagina oficială a clubului doar pentru că și-au permis să critice conducerea sau antrenorul nu sunt doar oameni care plătesc abonament la meci sunt și oameni care finanțează indirect, prin bugetul clubului, activitatea celor care tocmai le-au înfipt pumnul în gură.

Revenind la contextul general, sigur că întrebarea clasică e „ce se poate face“. Evident că soluția este ca sportul de performanță să devină eminamente privat iar bugetul public să finanțeze doar infrastructura, sportul școlar și cel de masă. Doar că e o utopie să visăm la acest scenariu în lipsa unei legi a sportului care să ofere facilități firmelor private pentru a investi în sport. Mediul privat și așa e cocoșat de taxe și impozite, e absurd să îi ceri ca în actualele condiții să susțină activități care sunt destul de costisitoare. Însă în momentul în care aceste scutiri și facilități vor face respectivul demers atractiv, cu siguranță că nivelul investițiilor private în sportul românesc se va generaliza. Doar că politicienii nu-și doresc acest lucru. Dacă și-ar fi dorit, ar fi conceput de mult o asemenea lege, pentru că stă în puterea lor și în obiectul lor de activitate. Dacă susținerea sportului ar fi fost pentru ei o „corvoadă“ așa cum se tot lamentează, ar fi găsit de mult soluția de a pasa această „corvoadă“ la privați. Doar că nu e o corvoadă ci e o sursă de influență electorală. E plină România de primari care au câștigat din nou alegerile pentru că echipa locală a promovat sau a câștigat un trofeu. E plin parlamentul de indivizi care au devenit cunoscuți intermediind între bugetul de stat și clubul sportiv simpatizat de mii sau zeci de mii de oameni. De aia nu vor acești indivizi să elaboreze acea lege a sportului; fără sport nu mai au vehicul electoral și probabil în multe cazuri nici mijoace de a produce bani negri pentru partide sau chiar confortul personal. Așadar soluția reală nu e la politicieni ci la noi, la contribuabili. Sportul va continua să fie finanțat în acest mod abject și nedrept (cu toate consecințele de rigoare inclusiv în planul performanțelor) atâta timp cât noi vom accepta să votăm în funcție de „interesul“ pe care-l arată politicienii pentru o anumită echipă. Când noi ca și cetățeni vom înțelege că nu e normal să finanțăm sportul de performanță din bani publici, mai ales fără niciun fel de control, atunci vor fi primele semne de că fenomenul are șanse de a se însănătoși. La anul avem alegeri locale!