Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad a găzduit vineri, în Sala Senatului, conferinţa „Nichita Stănescu şi paradigma lirică a secolului XX”, susţinută de poetul şi traducătorul sârb Adam Puslojić, membru de onoare al Academiei Române şi celebru deja pentru strânsa prietenie cu „poetul fericirii”. Au mai participat la conferinţă- (dublă) lansare poetul Miljurko Vukadinović, Deian Mastilovic, distins de filiala Arad a USR cu o diplomă de onoare pentru „promovarea literaturii române în limba sârbă, pentru afecţiunea şi înţelegerea faţă de Nichita”, Cornel Ungureanu, Vasile Dan şi Ioan Matiuţ.
Cu această ocazie, Adam Puslojić a lansat şi volumul de poezie „Mereor” (editura Mirador), editat de Ioan Matiuţ şi ilustrat de Onisim Colta, şi antologia(ilustrată) pe care a tradus-o, „Nichita Stănescu: Jedino Moj Zivot”(editura Filip Visnjic, 2013, Belgrad).
Revenind mereu în oraşul nostru cu multă emoţie, cunoscut în cercurile literare arădene, „Adam a iubit atât de mult Aradul încât i-a dăruit o carte.” („Mereor”), în cuvintele lui Ioan Matiuţ. „Este pentru prima dată când un poet, chiar dacă nu arădean, scrie despre şi pentru Arad”.
Volumul a apărut cu sprijinul Consiliului Judeţean prin Centrul Cultural Judeţean, prefaţa intitulată „Adam cel viu” fiind semnată de Vasile Dan, preşedintele filialei Arad a USR. Acesta a punctat la conferinţă asemănările dintre Nichita şi Adam: „Există doi poeţi afini în secolul XX: pe unul îl cheamă Nichita, pe celălalt Adam. Sunt afini prin faptul că sunt poeţi ai viziunii. Amândoi scriu din perspectiva eului liric o poezie a înnoirii limbajului, înnoire care la Nichita merge foarte departe. Dar amândoi scriu o poezie a suflului vital, a extazului şi amândoi încearcă abandonul limbajului în favoarea viziunii”.
Iată ce mai scrie Vasile Dan în „Adam cel viu”: „Ultima oară l-am urcat pe Adam pe scena Palatului Cultural, un monument de artă arhitectonică. Palatul, vestit, cu adevărat cum îi spune numele, are, poate, cea mai bună acustică din toată Europa Centrală. În ea au cântat mai toate zeităţile muzicii culte ale veacului XX. De pe această scenă Adam a rostit, în stilul său posesiv-patetic, poemele îndrăzneţe ale acestei cărţi, „Mereor”. De ce îndrăzneţe? Fiindcă ele radiografiau Aradul ca o posibilă stare de spirit a poetului însuşi. N-avea nici o importanţă că nimeni, sau poate mă înşel?, nu se recunoştea, ca arădean în acea stare de spirit. Ele erau atît de credibile şi motivate expresiv încât îţi schimbai pe loc haina cu a lor. Sîntem, nu o dată, mai înrudiţi, mai afini, mai empatici cu fiinţele atît de generoase şi uşor de întâlnit din lumea ficţională decît cu cele de aici, din cea reală. […]
Modul în care Adam aude, iar nu vede( văzul fiindu-i restrictiv spre deosebire de auz care se deschide mai uşor şi fără limite) Aradul are ceva proaspăt şi şocant, aluziv, estompat temporal. Fireşte, pentru noi, trăitorii din el, fictiv”.
Nu închei fără a menţiona ca şi Adam a fost, desigur, distins cu o diplomă de onoare, de această dată din partea Centrului Cultural, „pentru merite deosebite în promovarea Aradului”. A unui Arad, aşa cum îl simte, în orice caz.
