Adela Zaharia, soprana arădeană care cucereşte lumea, concertează „acasă“

Soprana Adela Zaharia este artista română care se bucură de cea mai mare ascensiune profesională din ultimii ani. Născută la Arad şi absolventă a Liceului de Muzică „Sabin Drăgoi“, soprana şi-a clădit în scurt timp un nume de referinţă pe marile scene lirice ale lumii, fiind extrem de apreciată de critica de specialitate. De altfel, este singurul artist din Arad care a reuşit să câştige Marele Premiu al Concursului Internaţional de Canto „Hariclea Darclée”, aflat sub patronajul Marianei Nicolesco.

Soprana va susţine partitura solistică a concertului din data de 11 iunie, desfăşurat pe scena Filarmonicii de Stat Arad, instituţie dragă Adelei, pe care o consideră „acasă“. Adela va cânta alături de sora ei, Simona Mocuţa, iar la pupitru se va afla chiar fratele lor Radu Zaharia. Lucrarea care se va cânta joi, 11 iunie, de la ora 19.00, este Simfonia a II-a de Felix Mendelssohn Bartholdy pentru solişti, cor şi orchestră.

Profitând de scurta ei vizită acasă, nu am ezitat să îi luăm un interviu.

–Deşi eşti foarte tânără, numele tău a apărut pe multe afişe din întreaga lume. Cred că asta presupune mult talent, descoperit de la o vârstă destul de fragedă. Când ai început să visezi la marile scene şi cine te-a descoperit? Povesteşte-ne puţin despre începuturile tale pe meleagurile arădene.

–Sunt absolventă a Liceului de Artă „Sabin Drăgoi”, unde am studiat pian şi mai târziu pedagogie muzicală. Chiar dacă nu eram elevă a secţiei de canto, în timpul liceului am luat lecţii private cu Willi Rudolf, care este un reprezentant al şcolii de canto clujene. De asemenea, am avut de multe ori şansa să evoluez ca solistă alături de corul liceului şi să „prind gustul” scenei. Însă nu am decis să schimb specializarea pe care vreau să o urmez până în clasa a XII-a, când mi-a devenit profesoară mezzosoprana Mihaela Işpan, atunci proaspăt absolventă a Academiei de Muzică din Cluj. Alături de ea am avut primul rezultat notabil- premiul I la Olimpiada Naţională de Muzică, secţia Canto. A venit ca o uriaşă surpriză pentru mine şi m-a făcut să realizez că sunt la un nivel destul de bun încât să dau admiterea la Academia din Cluj, la secţia Canto. Spun mereu că am avut parte încă din Arad de îndrumători minunaţi, cărora li se datorează faptul că am început „cu dreptul” drumul meu.

–Aşa cum spuneam eşti foarte tânără, iar cariera ta prinde tot mai multe aripi. Cum reuşeşte o soprană din Arad să răzbată în lumea operei? Presupun că „piaţa“ e plină de soprane. Ce anume are în plus soprana Adela Zaharia?

–Din păcate piaţa este suprasaturată de soprane. Ca să îşi facă o idee cititorii dumneavoastră, vă dau un exemplu- se spune în cercurile noastre că dacă la un concurs de canto se prezintă 200 de concurenţi, minim 150 vor fi soprane. Aşa că nu uit niciodată să menţionez rolul uriaş pe care îl joacă „şansa” în cariera unui solist. Am văzut, inclusiv din proprie experienţă, cât de mult contează să fii omul potrivit la locul potrivit. Este o mare „loterie” şi prea puţini sunt cei care pot să ştie încă de la început de drum că vor reuşi.

Un alt rol important în evoluţia mea l-au jucat oamenii datorită cărora drumul meu a luat un făgaş bun. Trebuie să vorbim aici de exemplu despre tenorul Marius Vlad Budoiu, la clasa căruia am absolvit Academia de Muzică. Pe lângă importanta sa carieră solistică, este şi un reputat pedagog, care investeşte enorm în evoluţia studenţilor săi. Iar pe lângă faptul că am învăţat enorm direct de la un solist de excepţie, datorită dânsului am debutat pe scena operei clujene în diferite roluri. Această experienţă scenică a contribuit considerabil nu doar la evoluţia personală, ci a cântărit greu şi în următoare angajamente.

Cât despre ce am eu în plus, pot să spun doar ce cred eu că face diferenţa – sunt o perfecţionistă, muncesc pentru fiecare spectacol ca şi când ar fi cel mai important, iar după ce euforia ce urmează spectacolului se termină, mă gândesc doar la lucrurile pe care aş fi putut să le fac mai bine şi cum pot să le corectez până la următoarea apariţie. Mi-a plăcut mereu să excelez în ceea ce fac şi această ambiţie ajută şi în meserie.

Un avantaj concret despre care pot să vorbesc este faptul că anii de teoria muzicii şi solfegiu sub îndrumarea Silviei Demian la Arad mă ajută enorm în aspectul muzical al pregătirii unui spectacol şi că toţi pianiştii şi dirijorii sunt foarte fericiţi când au de-a face cu un solist care are o fundaţie muzicală solidă şi nu ridică probleme. De nenumărate ori mă gândesc la dânsa cu zâmbetul pe buze şi spun un „mulţumesc” în gând.

–Concursul Hariclea Darclee, susţinut de Mariana Nicolesco, este unul dintre cele mai apreciate din lume. Pentru România este cu siguranţă cel mai important. Tu eşti singurul artist din Arad care a reuşit marea performanţă de a câştiga Marele Premiu. Cum ţi-a influenţat acest premiu cariera şi care este relaţia ta cu soprana Mariana Nicolesco?

–Un detaliu interesant este faptul că în clasa a XII-a, când am câştigat locul I la Olimpiada de Muzică, juriul era prezidat de Mariana Nicolesco. Ne-am reîntâlnit câţiva ani mai târziu, la masterclassurile susţinute de dânsa la Brăila, şi mai apoi la Concursul Hariclea Darclee. Faptul că am câştigat Marele Premiu a avut pentru mine o uriaşă însemnătate personală. Faptul că un juriu internaţional format din personalităţi din diverse remuri are scenei lirice a considerat că merit Marele Premiu a reprezentat o atât de necesară confirmare că mă aflu pe drumul cel bun şi că munca mea din ultimii ani e răsplătită. Apoi, premiul mi-a adus vizibilitate atât în media cât şi în lumea muzicală, iar prin intermediul evenimentelor de la Brăila am intrat în contact cu personalităţi artistice – dirijori, mari solişti, profesori, impresari, etc.

Relaţia mea cu Mariana Nicolesco este şi la ora actuală apropiată. Ne-am revăzut la Brăila şi după concurs am susţinut concerte împreună, iar inclusiv în această vară am fost invitată să fac parte din evenimentele care vor celebra 20 de ani de la prima ediţie a Concursului Internaţional de Canto „Haricleea Darclee”.

–În ciuda faptului că eşti foarte prinsă cu spectacole în străinătate ţi-ai făcut timp să te întorci pentru scurt timp la Arad pentru a cânta sub bagheta fratelui tău, Radu Zaharia, în spectacolul său de licenţă. De asemenea, din trioul solistic mai face parte şi sora ta, mezzosoprana Simona Mocuţa, artist liric în cadrul Corului Academic al Filarmonicii de Stat Arad. Aşadar, o familie de muzicieni…

–Da, este pentru prima dată când am norocul de a nu avea alte angajamente când fratele meu programează un concert. Bucuria a fost cu atât mai mare cu cât este un moment important pentru el, în care mi-am dorit să îi fiu alături. Pe scenă e şi sora noastră, Simona, cu care am mai susţinut şi înainte de mutarea mea în Germania numeroase concerte. Primele noastre întâlniri pe scenă datează încă de acum zece ani, când eu eram încă elevă, Simona studentă, iar Radu ne acompania – în postura de pianist sau organist.

Însă acum este prima dată când cânt sub bagheta fratelui meu, într-un moment foarte important pentru el, şi de asemenea prima dată când ne întâlnim pe scenă în această formulă. Adăugaţi şi faptul că se întâmplă „acasă”, şi veţi vedea de ce, pentru noi, acest concert are o mare încărcătură emoţională.

–Aşa cum acum vorbim despre marea soprană Adela Zaharia, crezi că pe viitor vom putea vorbi despre marele maestru Radu Zaharia? Sau asta să te întreb mai bine după concertul de joi, 11 iunie?

–Ei… momentan vorbim doar despre tânăra soprană Adela Zaharia! Titlul de „mare soprană” nu se câştigă atât de uşor…

Vă daţi seama că îi doresc din suflet lui Radu un drum lin şi mereu ascendent ca dirijor. Aş putea să vă spun toate calităţile sale şi motivele pentru care eu cred că merită asta, dar nu aş vrea să fiu bănuită de subiectivism. Pot să spun însă că feed-backul primit din toate părţile faţă de calităţile lui profesionale mi-au întărit mereu speranţele pentru viitorul său în dirijat. Am primit inclusiv mesaje de la mari maeştri dirijori cu care am colaborat pe scenă la rândul meu, în care îşi exprimau admiraţia şi surpriza după ce l-au văzut pe Radu în postura de dirijor. Bineînţeles, va avea nevoie şi el de acel „dram” de noroc şi de conjuncturile favorabile care să îl ducă pas cu pas înainte, şi nu pot decât să îi doresc să întâlnească în drumul lui oameni – aşa cum am întâlnit şi eu – care să îi întindă o mână de ajutor, şi să îi fie alături în efortul lui de a pune bazele unei cariere trainice.

–În final, aş vrea să te întreb cum este percepută Filarmonica din Arad acolo în mediul, înalt, în care tu evoluezi. Mă refer strict la actul artistic pe care artiştii arădeni îl fac în această instituţie şi dacă ţi-ar plăcea să te mai întorci pe scena Marelui Palat Cultural din Arad?

–Când eram elevă, Filarmonica era un sanctuar pentru mine. Acolo am auzit primele mari voci, m-am îndrăgostit de genul vocal-simfonic, am avut prima mea apariţie scenică alături de o instituţie din România.

Mai târziu, când am început să colaborez cu filarmonici din toată ţara, mi s-a confirmat că am toate motivele să fiu mândră de apartenenţa mea la scena muzicală arădeană. Numeroşi artişti – instrumentişti, solişti, dirijori – au doar amintiri plăcute despre ce însemna Filarmonica Arad, despre sala Palatului Cultural şi acustica să excelentă, despre calitatea actelor artistice pe care au întâlnit-o la Arad, despre atmosferă plăcută care domnea în „familia” filarmonicii. Iar la bogata tradiţie muzicală a Aradului se adaugă şi numeroşi solişti vocali sau instrumentişti care îşi desfăşoară activitatea în instituţii de profil din întreaga Europă şi nu numai.

Referitor la revenirea mea pe scena Palatului Cultural, am avut şi voi avea mereu o nostalgie pentru Filarmonica Arad şi pentru a cânta „acasă”. Dacă ar fi depins doar de mine aş fi fost şi până acum mult mai prezentă pe scena arădeană, aşadar şi în viitor, dacă se va ivi ocazia, voi reveni cu mare drag.