Ajunge… cu „bunul simț“! Când impostura ia fața valorii

Dincolo de gradul mare de controversă pe care îl suscită acest personaj, apreciat de unii și contestat de mulți, nu poți face rabat de mandatul de succes, cel mai lung din istorie, pe care l-a avut în fruntea uneia dintre cele mai apreciate instituții de cultură din lume, Opera din Viena. Ioan Holender, pentru că despre el este vorba, a spus tare, sincer și răspicat: „Ajunge!“

A fost strigătul de exasperare al lui Ioan Holender, cel mai longeviv director al Operei din Viena, în timpul recitalului de pian al olandezului Joep Beving, cu ocazia festivității de deschidere a „Timișoarei – Capitală Culturală Europeană“.

„Pianistul, pe care nu îl cunosc, cânta într-un ritm încet, anost, parcă de înmormântare. Totul avea aceeași tonalitate. O muzică fără calitate, inferioară. Totul a culminat atunci când a început să facă dedicații pentru fiică și soție. Atunci am spus: <<Ajunge>>.

Cred că suntem într-o lume liberă, în care ne putem spune părerile. Nu exprimam o insultă.

La Opera din Viena, publicul strigă <<Buu>> atunci când este nemulțumit. Totul a fost îngrozitor de plictisitor.

Am plecat din sală, cum au făcut mulți alții. Nici măcar nu s-au mai oprit în foaierul operei, unde așteptau bucatele apetisante și unde puteau să mai socializeze, din cauza pianistului îngrozitor. Nu știu cine este, dar cineva l-a angajat. Cred că am fi găsit un pianist român care să cânte”, a declarat Holender.

Mulți s-au grăbit să eticheteze gestul lui Holender drept unul lipsit de bun simț. Nerăbdarea o fi și ea o lipsă a bunului simț, dar lipsa de atitudine cum se numește?

Am văzut și eu de-a lungul timpului la Filarmonica din Arad, și nu numai, dirijori invitați care au mai multe cunoștințe… politice decât dirijorale. Am ascultat soliști aflați mai degrabă în pragul bătrâneții, fără nicio carieră în spate, plini de venin și frustrați, care își vărsau năduful asupra spectatorilor din sală.

Cum ne raportăm la bunul simț în cazul de față? Eu, ca spectator, care trebuie să ascult și să aplaud la final din „bun simț“ sau el, care din „bun simț“ nu ar avea ce să (mai) caute pe scenă?

Am fost martorul unor „concerte“ la filarmonică cu saxofoniști soliști care intrau cu mâna în jeblu, își trânteau partitura pe podea, doar pentru a impresiona, iar când „cântau“ aveau mai multe bătăi din cap decât note în partitură. Dirijori de duzină, trupe care cântă alături de orchestră simfonică fără a avea o compoziție proprie, doar coveruri…

Astfel de scene regretabile întâlnim și la teatru, unde multe din spectacolele proaste sunt apreciate de așa zișii critici de teatru doar în baza unei strânse legături de prietenie cu actorii, pentru că în realitate piesa este compromisă de o improvizație proastă, lipsită de gust și originalitate, seacă și fadă, în care obsesia pentru obscen acoperă talentul actoricesc, existent poate cândva. De altfel, teatrul arădean parcă își „gândește“ mai nou piesele, bazându-se pe improvizație frivolă, obscenitate exagerată și întâmplare decât pe un joc profund, analizat dinainte și gândit.

Care este reacția publicului? Aplaudă!

Teo Milea umple sălile în Arad. Cam aceleași acorduri, maxim trei game și dăm din cap pentru a sugera „greutatea“ și „complexitatea“ unor compoziții, dacă pot fi numite astfel, cel mult de clasa a V a. Nimeni nu spune nimic. La fel cu „filmele“ dentistului, pictorului, actorului, regizorului, coregrafului, producătorului… Dan Merișca, de o penibilitate strigătoare la Cer. Fire renascentistă, ce mai, pentru un Arad cultural care se pare că înghite orice.

A înghiți orice standard, a aplauda și aprecia orice act de impostură, a nu lua atitudine… Oare asta nu se numește tot un fel de lipsă de bun simț?

Asemenea acte „de cultură“ pe care le-am enumerat mai sus, ele sunt mult mai multe în Arad, poartă o denumire: impostură. Tocmai de aceea, consider că acel „Ajunge!“ al lui Ioan Holender reprezintă de fapt o gură de oxigen în oceanul de șarlatanie în care se scaldă cultura noastră.

Astfel de atitudini ar trebui să fie mai prezente și la noi. Pentru sănătatea actului cultural! Cultura trebuie susținută și este esențial ca ea să existe, dar în același timp o cultură „multă și proastă“ face rău.