N-am fost şi nu sunt unul dintre fanii actualului preşedinte al ţării, Klaus Werner Johannis. Sigur, mi-am dorit să fie ales preşedinte în baza aceleiaşi cutume care bântuie de aproape 30 de ani România: alegerea răului mai mic. Iar Ponta mi se părea un rău mai mare. De asemenea, n-am fost şi nu sunt nici fanul lui Liviu Dragnea, care îmi face impresia unui arendaş care tratează PSD şi ţara ca pe o moşie, pe care o consideră doar a lui şi a celor apropiaţi lui. Deci, în această dispută Johannis-Dragnea, mi-e greu să ţin partea cuiva. Cu o singură remarcă: ambii au legitimitate electorală: unul a câştigat prezidenţialele, celălalt parlamentarele. Şi, totuşi, cei doi uită un element, esenţial, chiar decisiv, tocmai voinţa românilor.
Din start, Johannis a sfidat, parţial, voinţa legitimă a românilor, exprimată democratic, cu ştampila-n mână, în 11 decembrie. A avut de partea sa şi acea lege, care îi interzice lui Dragnea să facă parte din Guvern, pe motive de condamnare. Dar preşedintele ţării  trebuia să recunoască franc, deschis, că majoritatea propusă de PSD este logică, legitimă şi reprezintă voinţa poporului. Bună, proastă, democraţia trebuie respectată.
Pasul următor, întru sfidarea românilor, l-a făcut Dragnea, care a propus un nume de premier despre care oricine putea spune că va isca unele controverse. Ba chiar s-a bazat pe reacţia lui Johannis, ca într-un joc de-a şoarecele şi pisica. Sigur, erau puţine nume promovabile în PSD, care să fie şi controlabile de către partid, adică de Dragnea. Acest lucru duce la ideea că deşi învingător cu un scor record, Dragnea nu are încredere în partidul său, nu riscă să-l întărească – prin propulsarea ca premier – pe vreun coleg astfel încât acesta să-l poată concura la şefia partidului. După cum n-are încredere nici în toţi parlamentarii săi – şi ai coaliţiei formate, desigur – pentru că un premier, oricare ar fi fost el, ar fi rămas la mâna Parlamentului, în cazul în care n-ar fi respectat disciplina de partid. Iată că, dacă înfrângerile se digeră greu, şi victoriile pot fi împovărătoare şi aducătoare de griji.
În fine, după ce s-au contrat reciproc, Johannis a mai ieşit cu o sfidare, nu atât la adresa PSD – ţinta principală – cât la adresa românilor. Astfel că a amânat decizia de a numi premierul până după Crăciun, deşi nu avea nici un argument care să stea în picioare. Nu avea nici măcar argumentul lui Băsescu, care în două rânduri s-a moşmondit cu numirea premierului, până şi-a făcut jocurile. În 2004, prin cooptarea la guvernare a „soluţiei imorale” numită PC, iar în 2009, cu alte „soluţii imorale”, gen UNPR sau racolarea unor parlamentari, pentru formarea majorităţii care să sprijine Executivul.
Acum, orice fel de calcul de gen este greu de crezut, parte din decalajul prea mare dintre binomul PSD-ALDE şi celelalte partide parlamentare – inclusiv minorităţile –, parte din faptul că timpul pentru aranjamente de acest gen este foarte scurt. Sau ne mai paşte o amânare, poate până după Anul Nou, sau Johannis va trebui să numească un premier.
Deocamdată, cei care pierd din aceste mutări politice sunt românii. N-avem premier, n-avem miniştri, n-avem buget şi, mai ales, nu avem nici o dată-reper pentru intrarea în normalitate.

Recomandările redacției