Cea mai frumoasă dovadă de dragoste sau despre Valentine’s Day

Nu mă preocupă prea mult cât de justificată este sărbătorirea zilei de Valentine’s Day la noi. Am vrut doar să provoc nişte prieteni să fie sentimentali, chiar şi numai pentru cele câteva miunute în care s-au gândit la ce răspuns să dea solicitării mele. Le mulţumesc pentru sinceritate şi îi mulţumesc mai ales lui Romulus Bucur, care deşi a răspuns într-un fel diferit de cel în care mă aşteptam să răspundă, a acceptat provocarea mea, fiind astfel singurul bărbat din ancheta de faţă şi nelăsând impresia că dragostea şi dovezile de dragoste ar fi un subiect care le-ar interesa exclusiv pe femei.
Relataţi pe scurt despre ceea ce consideraţi a fi cea mai frumoasă
dovadă de dragoste. Poate fi dintr-o carte citită, dintr-un spectacol de teatru, dintr-un film sau din realitate.
Cea mai frumoasă dovadă de iubire este să primeşti deplin sprijin atunci când ţi-e greu, nu să capeţi bijuterii sau parfumuri aniversare, în momente de bucurie previzibilă. Cea mai emoţionantă dovadă de iubire este să ţi se vină în întâmpinare atunci când suferi, dar nu poţi exprima. Cea mai interesantă dovadă de iubire este să ţi se spună: dă-mi mie toată tristeţea ta! Cea mai teribilă dovadă de iubire este să îţi doneze cineva benevol o grefă din propriul corp. Cea mai profundă dovadă de iubire este să fii vegheat pe un pat de spital ca de un câine credincios  de  către cineva care să radieze de speranţă atunci când  noaptea de cumpănă a trecut şi sănătatea revine, timidă. Această ultimă scenă există, puţin modificată, în filmul cu Brad Pitt şi Kate Blanchett, Babel. Şi pot jura că unii au şi trăit-o deja.
Anca Giura, critic de teatru
Poftim, zise întinzându-mi o sticlă de apă. Ce-i cu asta?, l-am întrebat. Ai zis că ţi-e sete.
Era foarte înalt, cu o alură longilină, agil, dar liniştit, ca o felină la pândă. Ochii verzi priveau calm, deschis ca ai unui copil. Privirea aia plină de candoare izbucnea de sub o coamă înfoiată de păr creţ de culoarea grâului copt. Semăna cu un tînăr Mic Prinţ. Aşa mă şi îmblânzise, ca pe Vulpe, încetul cu încetul, aducând cu el în fiecare zi o atenţie înduioşătoare, caldă şi dezarmantă. Ca şi cum atunci, pentru prima dată în viaţa lui ar fi fost în apropierea unei femei, încântat de ea, dar încă puţin stângaci în admiraţie, privind cu oarecare reţinere fiecare gest pe care îl făceam, parcă dorind să mă aspire. Totul din privire, nimic sufocant, nicio atingere deranjantă, nimic prea mult, doar o atenţie blândă ca şi cum universul întreg s-ar fi concentrat în mine. (Eram atent la tot atunci, mi-a spus mai târziu). Nu mă va mai privi cineva la fel, ştiam asta de la bărbaţii obosiţi de prea multă «iubire» care le neutralizase curiozitatea, oameni buni a căror privire patina pe suprafaţa epidermei mele, nescrijelind-o niciodată. Simţeam că pentru prima dată cineva mă vede şi asta era ca şi cum Dumnezeu mi-ar fi citit gândurile.
Aşteptam să intrăm la un spectacol. O trupă celebră de dans contemporan din Israel venise a treia oară la festival. Publicul o ştia deja şi se formase o mulţime consistentă în faţa Casei de Cultură. Organizatorii au făcut filtre prin care spectatorii treceau foarte încet, arătând biletele. Intrau în ordine invitaţii (printre care şi eu), apoi plătitorii de bilet, acreditările de presă, fotografii (el) şi studenţii. Cât am aşteptat la intrare am vorbit. I-am văzut pe evrei şi acum doi ani, sunt foarte buni, spectacolul belgian de aseară m-a emoţionat foarte tare, am cumpărat cd-ul cu mu­zica, păcat că mi s-a stricat aparatul de fotografiat, ce fain a vorbit regizorul belgian la conferinţă, dar tot o să îi fac o fotografie lui Eugenio Barba, mi-e sete. Am ajuns la uşă, am arătat badge-ul VIP, am intrat în sala de spectacol, întâi eu, peste câteva minute bune şi el. S-a aşezat lângă mine, pe locul pe care i-l păstrasem şi a scos din rucsac o sticlă de apă pe care mi-a întins-o. Ai zis că ţi-e sete.
Atunci am ştiut că mă iubeşte.
Oana Stoica, critic de teatru
Foarte pe scurt și la modul spontan, poate nu cel mai potrivit în contextul zilei de 14 februarie, aș răspunde că cea mai frumoasa dovadă de dragoste este Iisus  pe care Dumnezeu Tatăl l-a trimis pe pământ din dragoste pentru noi, pentru ca să se jertfească spre mântuirea păcatelor noastre.
Acesta este după părerea mea modelul de iubire absolută. Dezvoltând puțin idea acestei iubiri absolute și aducând-o mai spre noi oamenii cu  limitele noastre, aș accentua disponibilitatea  sacrificiului, a dăruirii  de sine și a toleranței transformată în mod firesc în fericirea de a fi alături (în sens plenar) de persoana iubită (fie că vorbim de partenerul de viață, de părinți, de copii, de prieteni sau de cei apropiați) fără a renunța la propria identitate. Toate marile povești de dragoste conțin aceste trăiri chiar dacă ele se dezvăluie uneori sub forme mai puțin evidente.
Oriunde descoperim aceste sentimente puternice și veridice, în artă sau în viața reală, ele fac după părerea mea,  cea mai frumoasă dovadă a unei iubiri adevărate.  Atâta vreme cat ele vor mai exista, va exista și viață,  pentru că de fapt  viața nu este altceva decât… dragoste.
Rodica Tălmaciu, vicepreşedinte al Asociaţiei Musikforum Europa Arad
„Valentine Day. Sau, de ce nu, Halloween
Dacă mă gîndesc bine, cele mai frumoase dovezi de dragoste din cărţi nu sînt şi cele mai cuviincioase – preferinţele mele se numesc Decameronul şi 1001 de nopţi…
Dacă o luăm înspre film, atunci ajungem la ceea ce terminologia media numeşte comedie romantică. Adică, ceva roz, frumuşel, terminîndu-se cu bine şi aşa mai departe. Adică lucruri care mă prind din cînd în cînd, dar care nu funcţionează în dozele în care industria divertismentului ar vrea să le înghiţim.
Deci, ca să continuăm cu imaginea de băiat rău, hai să construim o poveste cu un ins (vîrsta, înfăţişarea, starea materială şi alte asemenea detalii le completează fiecare) care, ca orice burlac (încă un clişeu) vrea să se distreze. Drept care se duce la bordel (trăim într-o lume ficţională unde această instituţie exis­tă şi e legală). Nu povestim nici cum e, nici ce se întîmplă acolo. Decît că, de mînă cu partenera din seara aceea, se duce direct la starea civilă. Şi au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţe.
Sau ne putem imagina altă poveste. El cumpără nu ştiu cîte buchete de ghiocei pe stradă, că tocmai au apărut şi i-a ieşit în cale o tanti cu aşa ceva, şi, spontan, se duce la ea acasă, ca să i-i dea. Sună, şi sună şi ea nu-i acasă. Atunci îi vine ideea să îi îndese în cutia poştală. Nu arată ei prea bine după aia, dar gestul contează. Sfîrşitul (provizoriu al) poveştii.
Şi ne putem juca aşa mult şi bine. Amestecând Valentine Day cu Halloween, cu Dragobetele, cu Sânzielene, cu iepuraşul, cu Moş Crăciun cot la cot cu Santa Claus. Orice prilej e bun să facem cadouri, adică să dăm bani, cei care vînd orice să fie fericiţi, cei / cele care primesc cadouri, de asemenea, şi pînă şi noi, pentru că am provocat timp de o secundă un zâmbet, aşijderea. O lume minunată, cea mai bună dintre lumile posibile, în care din sintagma «poveste de dragoste» a mai rămas doar povestea…”
Romulus Bucur, scriitor