de Eugen Puiu
De-ar fi să scriu un scurt și dens portret care să-l cuprindă și să-l definească, atunci numai un vers al Eminescului aceluia, Mihai, ar fi pe potrivă-i și pe măsură-i: „Era frumos cum numa-n vis…”.
L-am văzut de multe ori, în multe locuri și-n multe feluri, și niciodată nu mi s-a clintit din locu-i prima impresie care m-a trăsnit în creștetul sufletului la prima-ne întîlnire, aceea a aristocratului convins de aristocrația-i și pornit să migălească trudnic aristocratizarea semenilor. Era aristocrat pînă-n albul ochilor și pînă-n fundul sufletului, un boier adevărat de-ar fi fost regățean, un boier adevărat fiindcă era român cum puțini mai sînt.
Era frumos pe dinafară, că nu puteai să nu ți-l lipești de retină odată ce l-ai văzut, și era frumos pe dinlăuntru, că nu puteai să ți-l mai dezlipești din suflet odată ce l-ai ascultat; era hăruit, cum ar fi spus un mare prieten al meu, profesorul Teodor Uiuiu, și întreaga-i ființă secreta frumusețe lăuntrică.
Era un om bun cum rar ni-i dat să-ntîlnim; în clipe de mari zdruncinări, îmi venea să mi-l pun pe rănile sufletului ca alifie întăritoare și vindecătoare.
Iubea viața cu fervoare și Aradul cu asupra de măsură. Din drag de viață n-avea timp pentru dușmănii, fie ele uriașe ori mărunte, dar își făcea vreme pentru prietenii trainice, din drag de Arad și-a pus viața la temeliile orașului apărîndu-i cu înverșunare sănătatea edilitară șubrezită de bolile cronicizate ale administrațiilor.
Îl dominau și-l asupreau patru calități, unele admirabile, altele condamnabile, că a fost și el om în timpul vieții sale și-n timpul vieții mele: avea bun-simț, calitate omenească rară și-apucătură aristocratică deasă, și care nu-l lăsa să treacă vreodată limitele decenței; avea mult bun-simț, ceea ce se-ntîmplă rar într-o lume-n care bunul-simț a devenit monedă calpă; avea enorm de mult bun-simț, iar asta i se poate reproșa și omenește, și prietenește, întrucît știut este că excesul în orice, chiar dacă nu strică, nu-i bun; și avea prea mult bun-simț, ceea ce este condamnabil, fiindcă-n lupta-i fără preget pentru Arad a crezut mai mult în argumentul logic decît în verb, deși vedea limpede că mințile năuce nu trebuiau tratate cu argumentații vrednice de laude, ci cu parii invectivelor demni de stime.
Iubea frumosul pînă la extaziere și-avea un adevărat cult pentru valoare. Inginer de formație, obișnuit cu măsurătorile exacte și cu rigorea matematicii, a năzuit încontinuu spre desmăsurările arte- lor, așa că a plecat spre -rostire. Cei care i-am fost aproape știm aceasta, fiindcă l-am văzut, l-am ascultat, l-am citit, fiindcă a fost viu odată cu noi și mult mai viu decît noi.
El a fost Bujor Buda, un om care nu putea fi confundat decît cu sine însuși și cu sintagma de OM. Am avut șansa cosmică să-i fiu coleg de redacție – și să-l cunosc în ăst fel, și norocul chior de-a mă prenumăra el însuși printre prietenii săi. Deși a insistat să-i spun -pe nume, n-am putut – din cauza excesului său de bun-simț.
De cîteva zile Bujor Buda nu mai e. Umblă zvon nebun c-ar fi murit. Poate că-i așa. Și chiar de-ar fi așa, de ce-aș fi trist? Unde să mai înghesui tristețe cînd sufletul mi-i plin de dă pe-afară de bucuria că l-am cunoscut și de fericirea că-mi spunea la fiecare două propoziții și trei fraze prietene?
De cîteva zile-s mai sărac cu o prezență. De multe zile-s infinit mai bogat cu niște amintiri. Cîte zile-oi mai avea, sînt dator cu o perpetuă neuitare.
Niciodată nu ne-am spus adio, n-o să ne spunem nici acum. Ne vom spune însă, ca mereu, pe curînd, prietene!
