Constantin Butunoi a încetat din viață. „Drum lin spre Împărăția Cerului, dragă tată, bunic, socru. Dumnezeu să te odihnească în pace. Nu te vom uita niciodată. Priveghiul va avea loc mâine seară, la orele 20 la Capela Șeitin. Înmormântarea va avea loc marți, 08.08.2023, orele 14.00, la Capela Șeitin”, a postat fiul său, Adrian Butunoi, pe Facebook.
Despre Constantin Butunoi, Glasul Aradului scria, printr-un articol de Petre Don, în anul 2015, odată cu lansarea celui de-al șaptelea volum de versuri. Nu credem că cineva a reușit să surprindă mai bine decât Petre Don toate nuanțele și substraturile versurilor regretatului Constantin Butunoi. Tocmai de aceea, redăm întreg textul articolului din data de 11.10.2015, scris de Petre Don.
Cartea se numeşte „Şantierul“, a apărut la Editura „Mirador“-Arad, 2015 şi tratează din punct de vedere literar viaţa în fel şi chip. Mai ales în chipul autorului, poetul Constantin Butunoi, căci cartea este una de poezie aşa cum sunt şi celelalte şase din cele şapte cărţi ale autorului: Iubirea şi marea, 1996; Poeme într-un fel, 1997; Poeme despre trecerea timpului, 1998; Rânduri albe şi negre, 1999; Partida, 2003; Poeme scrise-n fugă, 2014 şi cartea de proză De unde vine Marele Pericol, carte apărută chiar în acest an, cu puţin înaintea celei de faţă, Şantierul despre care facem vorbire în această recenzie.
Constantin Butunoi este de meserie colonel de armată. Ca poet este General, apelativ cu care îl alintă prietenii. Deşi s-ar crede că militarii de profesie sunt nişte tipi veşnic încruntaţi, având în minte doar strategii, arme şi atacuri armate, Generalul Constantin Butunoi dezminte aceste idei. Jovial, sfătos, prieten de nădejede, sensibil şi curat la suflet, s-a simţit atras de poezie încă din tinereţe, când a debutat în „Viaţa Militară“ cu un grupaj de poeme.
Cartea „Şantierul“ (cu subtitlul „Şantier în lucru“) a lui Constantin Butunoi este construită pe o fundaţie de simboluri, toate convergând în jurul unui şantier enigmatic în care forfotesc tot felul de personaje; cititorul bănuind a fi doar unul singur, care prin avataruri ascunse devine de fapt eurile complexe ale personajului principal, lucrătorul de pe un banal şantier citadin.
În fapt, şantierul din carte este un simbol, el putând fi perceput ca fiind: Viaţa însăşi; un Atelier de creaţie; Uniunea scriitorilor sau poate fi chiar Literatura în persoană. Oricare din aceste variante a-ţi alege veţi vedea că poemele li se vor potrivi ca o mănuşă.
Şantierul este legat ombilical de viaţă. Dar din umbră pândeşte moartea: „tu lansată-n marşuri/spre alte orizonturi/eu cu şantierul pe cap/între noi bezna/nopţii eterne“ (va fi o noapte crucială).
Complexitatea poemului, sensibilitatea poetului se tupilesc pe după versuri aparent prozaice, în care metafora aproape că lipseşte, poemele sale se pot povesti, au subiect şi predicat: „când mă îmbăt/devin artist/urc pe sârmă/şi cad/lumea crede/că am avut/o zi proastă/pe şantier“ (zi proastă). Livrescul aici n-are ce căuta, totul e pragmatism, totul e pipăibil cu mâna, sacrificiul e carnal, dilema cade ca o ghilotină: „Femelile pe care le-am întâlnit/îmi cereau să aleg/între ele şi şantier//cum nu-mi schimbam opţiunea/îşi vedeau de drum…“ (femeile pe care le-am întâlnit). Şantierul e supervizat de serviciile secrete care observă că „ocuparea treptelor ierarhice de vârf/este cumplit de acerbă/nimeni nu vrea să devină/şantierul cel mai de jos“ (servicii secrete).
Spaima e mare căci „şantierul e în pericol/e destul un singur şobolan/şi gata ciuma/se striga în cor/şi a trebuit să chem deratizarea“ (panică pe şantier). Ameninţările pot veni din imediata apropiere, şantierul se poate închide, duşmanii pot pune mâna pe el, „îl vor da exemplu negativ/încercând să-l facă de râsul şantierelor/cea mai bună măsură/închiderea lui fie şi temporară/nu mă obligaţi să închid şantierul/dragi prieteni“ (nu mă obligaţi să închid şantierul). Sunt versurile cu care se încheie cartea.
O carte care citită cu atenţie, în cheia potrivită, după ce-i decodifici sensurile îţi oferă plăceri nebănuite, îţi relevă un poet ale cărui versuri îţi penetrează sufletul şi creierul ca un glonte din arome inefabile şi autohtone.
Pe final am să reproduc un fragment din poemul „din prea multă dragoste“. Iată-l: „din prea multă dragoste/se sare de la etaj/şi se devine sinucigaş/din prea multă dragoste/se populează cârciumile/şi se devine alcoolic/din prea multă dragoste/se ajunge în ospiciu/şi se devine nebun/…/din prea multă dragoste/te apucă scrisul/şi se devine fără voie poet/dragostea e un blestem/chiar şi cea nevinovată/pentru şantier.
Poetul Constantin Butunoi a scris o carte frumoasă, grea, întrebuinţându-se pentru a o realiza precum un salahor pe un şantier.
Tipărită excelent de Editura Mirador-Arad, 2015, cartea are o copertă frumos realizată de Max Tunia, fiind o lucrare editorială de excepţie.