Zilele acestea s-au împlinit 24 de ani de la mineriada din iunie 1990, cea care a stins flacăra democraţiei româneşti ce începuse să se înfiripeze în Piaţa Universităţii din oraşul lui Bucur. Tânăra gene­raţie de astăzi are dreptul să cunoască tot adevărul despre acele momente absolut ruşinoase din parcursul euro-atlantic al ţării noastre, când minerii de pe Valea Jiului au venit la Bucureşti înarmaţi cu bâte, lanţuri şi lămpaşe, devastând sediile partidelor politice şi alun­gându-i din Piaţa Universităţii pe toţi cei care se opuneau revenirii la conducerea ţării a comuniştilor şi securiştilor. Zecile de mii de mineri au venit la Bucureşti chemaţi de către Ion Iliescu, fost ministru pe vremea lui Ceauşescu, şcolit la Moscova şi artizanul  perestroikăi postdecembriste ce se instaura în acele momente în România. Cu doar câteva luni înainte, muncitorii polonezi din marile şantiere navale stăteau cu pieptul gol înaintea politrucilor şi komisarilor, luptând pentru alungarea comuniştilor şi scoaterea Poloniei de sub influenţa Uniunii Sovietice. La noi, muncitorii din Valea Jiului veneau la Bucureşti pentru a lupta împotriva democratizării ţării, pentru alungarea din România a Majestăţii Sale Regele Mihai, a lui Corneliu Coposu, a lui Sergiu Cunescu sau a lui Radu Câmpeanu şi pentru scoaterea patriei noastre de sub influenţa ţărilor occidentale. „Cine-a stat cinci ani la John, nu poate gândi ca Ion” – glăsuia „înţelepciunea” populară a momentului, iar minerii arătau în faţa camerelor de luat vederi xerox-urile şi corespondenţa în limbă străină găsite în sediile partidelor istorice, pe care le devastaseră fără discernământ. Nebunia s-a extins, apoi, la nivelul întregii ţări. La Arad, „minerii” care au devastat sediul PNŢCD-ului – aflat la etajul redacţiei ziarului la care lucram – au aruncat pe fereastră un dulap mare de lemn, care s-a sfărâmat de trotuar. Spre stupoarea tuturor, dintre rămăşiţele dulapului şi dintre hârţoagele aflătoare în el s-a ridicat un ins care a luat-o la goană înspre Primărie. Se ascunsese, sărmanul, de frică să nu fie bătut de către comuniştii arădeni ce luaseră cu asalt sediul partidului lui Vasile Goldiş şi a lui Iuliu Maniu. Ce-i drept, a scăpat nebătut… Revenind la mineriada de la Bucureşti din vara anului 1990, imaginaţi-vă că toate cancelariile occidentale stăteau şi se mirau despre ceea ce se întâmplă la Bucureşti. Au urmat, apoi, încă vreo şapte-opt mineriade pe parcursul ultimului deceniu al celui de-al doilea mileniu creştin, ultima dintre acestea fiind oprită, în primăvara anului 1999, tocmai la Cozia, cu tancurile armatei.

Recomandările redacției