Dr. ing. Tudor Caracioni, fondatorul celei mai moderne fabrici de contoare de apă din Europa anilor 1990.

Dr. ing. Tudor Caracioni, fondatorul celei mai moderne fabrici de contoare de apă din Europa anilor 1990.

 Povestea acestui interviu a început în urmă cu două săptămâni, când am avut plăcerea să-l reîntâlnesc pe domnul dr. ing. Tudor Caracioni, fondatorul Grupului Contor Zenner. Cine n-a auzit de firma „Contor Zenner”, mai ales că o proporţie covârşitoare dintre concitadinii noştri au în casă unul sau mai multe dintre produsele acesteia, sau au făcut parte dintre cei peste şapte sute de angajaţi – câţi număra la un moment dat prestigioasa întreprindere de pe Calea Bodrogului. Pe de altă parte, firma „Contor Zenner” reprezintă şi o poveste de succes în ceea ce priveşte industria arădeană. Imediat după 1990, când majoritatea întreprinderilor româneşti începeau să producă pe stoc, să acumuleze datorii şi să se îndrepte către tragica proorocire a premierului de-atunci – „morman de fier vechi” – în oraşul nostru începea să prindă contur una dintre cele mai moderne fabrici din partea de vest a României, care, prin producţia de aparate de măsură şi control se aşeza la vârful performanţelor tehnologice din acea vreme. Dincolo de notorietatea brandului „Contor Zenner” – care, datorită numeroaselor performanţe tehnologice şi economice, a pătruns până în cele mai îndepărtate colţuri ale memoriei publice – mai puţini dintre cititorii noştri au avut posibilitatea să-l cunoască pe dr. ing. Tudor Caracioni, cel care a făcut posibilă această poveste de succes. Aşa s-a născut ideea interviului de faţă. Nu în ultimul rând, vă mărturisesc şi dorinţa mea gazetărească de a veni în faţa tinerilor noştri cititori cu personalităţi care s-au evidenţiat prin ceea ce au făcut pentru comunitate şi pot reprezenta, oricând, modele de urmat.

-Domnule Tudor Caracioni, cum a început povestea Contor Zenner?

-Povestea Contor Zenner a început, în ceea ce mă priveşte, printr-un amestec fericit de curaj şi încredere. Curaj, deoarece după 1990 începuse o adevărată campanie de distrugere a marii şi micii industrii locale, începând cu cea textilă – reprezentată de UTA, TEBA şi „Tricoul Roşu” – continuând cu „Vagoanele”, „Strungul”, „Combinatul Chimic”, CPL-ul, apoi cu „Orologeria”, „Victoria” sau cu sectorul cooperatist. Aşa stând lucrurile, era o adevărată aventură să te gândeşti să proiectezi o întreprindere nouă şi performantă, atâta timp cât toate celelalte se prăbuşeau în jurul tău. Cât despre cel de-al doilea „ingredient” al începutului, vă mărturisesc faptul că am avut şi am totală încredere în calificarea şi inteligenţa românilor de a face lucruri pe măsura celor din vestul Europei, din toate punctele de vedere. Personal am muncit cincisprezece ani la Întreprinderea de Vagoane din Arad, ca şef la compartimentul Energetic, apoi ca şef seviciu Mecano-Energetic, coordonând activitatea a peste o mie de muncitori, tehnicieni şi ingineri. Prin urmare cunoşteam îndeaproape realităţile din industria arădeană şi, totodată, îmi însuşisem deprinderea de a lucra cu oamenii.

-Mai rămânea doar acea „nebunie” a începutului – cum este deseori considerat curajul demarării unei afaceri în condiţiile unui climat economic, social şi politic mai puţin favorabil…

Instantaneu dintr-o întreprindere de vârf a Aradului: Contor Zenner.

Instantaneu dintr-o întreprindere de vârf a Aradului: Contor Zenner.

-Exact! La acea vreme dispuneam de o forţă de muncă calificată, dar care mai trebuia puţin disciplinată şi perfecţionată pentru a putea rezista în contextul unei pieţe deschise, după cum aveam şi utilaje încă funcţionale, dar care necesitau recondiţionări sau modernizări, precum şi o „încărcare” de productivitate la sarcini maxime, în vederea amortizării rapide şi achiziţionării de utilaje noi, performante. Stăteam mai rău în ceea ce priveşte managementul firmelor, deoarece acesta era fie corupt sau coruptibil, fie obedient şi descalificat prin „numiri” clientelare. Nici climatul politic nu era unul mai fericit, deoarece defilam cu sloganul „Nu ne vindem ţara!” şi ratam, în chip nefericit, alegerea în fruntea ţării a lui Ioan Raţiu, singurul politician de la acea vreme care cunoştea realităţile occidentale şi care putea racorda România la comunitatea euro-atlantică.

-Cu toate, aţi început…

-Am început, deoarece am avut convingerea că sosise momentul transferului de know how şi de tehnologie dinspre occident, către noi. Cât despre handicapul în ceea ce priveşte managementul performant, acesta putea fi suplinit cu succes prin asocierea cu parteneri performanţi din vest. Am pornit afacerea „de la zero”, cum se spune, convingând pe unul dintre producătorii tradiţionali de contoare de apă, domnul dr. Peter Zenner, să vină să cerceteze şi să producă în România, la Arad. Argumentul meu forte în convingerea doctorului Zenner era faptul că, la Arad, exista suficientă forţă de muncă calificată în domeniul mecanicii fine şi orologeriei, provenind de la fabrica de ceasuri „Victoria” şi de la „Orologerie”. Aşa se face că am început achiziţionarea de componente şi montarea acestora acasă la vecinul şi prietenul meu Mihai Balogh, fiind ajutaţi de tineri tehnicieni şi subingineri de la „Orologerie”, care ulterior au devenit şefi de compartimente sau directori la societatea „Contor Zenner” România.

-V-aţi bucurat şi de susţinerea autorităţilor locale?

-Trebuie să recunosc faptul că am avut, în vremurile acelea, sprijinul administraţiei municipiului şi judeţului Arad – mai ales prin strădaniile parteneruzlui străin – după cum m-am bucurat şi de susţinerea partenerilor de la

Regia de Apă (dl. Virgil Nicoară), Regia de Termoficare (dl. Doru Câmpan), IMSAT (d-nii Ioan Trifan şi Toader Repeş), precum şi a celor de la Serele arădene. Am închiriat apoi cantina „Orologeriei” şi încă o suprafaţă de 1.500 mp, unde am amenajat Secţia de Injecţie de Plastic, încadrată cu personal calificat de la „Orologerie”, iar Secţia de Matriţe am transformat-o într-o Sculărie modernă. Totodată am înfiinţat şi o Turnătorie de Alamă dotată cu o tehnologie de ultimă generaţie, de import, iar grupa de cercetare alcătuită din ingineri de la „Strungul”, „Orologerie”, „Victoria” şi „Feroneria” a început să se ocupe cu transferul de know how de la firma mamă. Aşa am ajuns să producem profit, pe care l-am reinvestit în tehnologie.

Caracioni decupat-Au existat şi momente mai puţin plăcute în acea perioadă?

-Ştiţi cum se întâmplă, domnule Sinaci: fiecare moment neplăcut poate fi transformat într-un pas înainte. Aşa s-a întâmplat şi în anul 1998, când, la doar cinci ani de la înfiinţare, apăsaţi de şicanele noii conduceri de la „Orologeria” ne-am hotărât să construim o hală proprie de producţie. Fireşte, am optat pentru un model de hală de ultimă generaţie, cu fluxuri de fabricaţie integrate, proiect pe care l-am realizat împreună cu „bătrânii” mei tehnicieni şi ingineri cu care pornisem la drum în anul 1992. Am vizitat, în prealabil, locaţiile marilor  producători de contoare, de injecţii de plastic şi de turnătorii de alamă din Europa, după care, sub coordonarea mea şi a regretatului specialist Franz Krieger, am conceput proiectul de arhitectură. Am achiziţionat, prin licitaţie publică, pachetul de 70% din acţiunile firmei „Optiplast” – inclusiv datoria de un milion de dolari pe care o avea către stat – după care am negiciat cu FPP-ul şi preluarea pachetului de acţiuni care mai rămăsese, de 30%. Nu mai comentez faptul că FPP-ul a modificat oferta de câteva ori şi întotdeauna în mod crescător, astfel că am achiziţionat pachetul de 30% la o valoare mult mai ridicată decât pachetul de 70 de procente, de la FPS…

-Nu sunteţi singurul investitor care s-a plâns de acest „tratament”…

-Aşa erau vremurile, dar n-am mai dat înapoi pentru că dorinţa mea de a crea cea mai modernă fabrică de contoare de apă din Europa începea să devină realitate. Prin urmare, micile „şicane” nu mai contau… După trei luni de analize şi planificări, am demarat construcţia propriu-zisă a noii fabrici, iar firma care a câştigat licitaţia a fost „Edil”-ul domnului Gheorghe Olar. A existat şi o presiune pusă asupra noastră de către acţionarul majoritar german, care ne-a dat un termen pentru finalizarea şi recepţia întregii lucrări de aproximativ nouă luni. A urmat o perioadă de implicare totală în viaţa de şantier, care se dezvolta într-un ritm de neimaginat pentru anii aceia. Dar, în 9 luni am construit o hală de 8.000 mp, cu spaţii adaptate şi adecvate activităţilor tehnologice cât se poate de speciale şi de pretenţioase pe care le reclama activitatea noastră: injecţie de plastic, turnătorie, vopsitorie în câmp electrostatic, laboratoare de verificări etc.

                                                         – va urma –

 

Comentariile sunt închise.

Recomandările redacției