Privit din afară, tot ceea ce se întâmplă în interiorul PSD seamănă cu un joc. Sau o joacă. De-a politica, de-a puterea, de-a ambiţiilor, de-a aroganţei, Dumnezeu mai ştie. Dar ceea ce se întâmplă acum mă duce cu gândul la un deja-vu. Sau, de fapt, ca o adaptare balcanico-levantină a celebrului film „Ziua Cârtiţei”.
Acolo, în film, Bill Murray retrăia aceeaşi zi, iar şi iar. La noi, ciclicitatea nu e zilnică, ci periodică, ori de câte ori frizerul domnului Dragnea foloseşte briciul insuficient şi-i aranjează mustaţa mai zburlită. O mustaţă revoltată, în contradicţie totuşi cu limbajul mieros şi cu iz de pastor, înseamnă că dincolo de cazurile „Belina”, „Referendum” sau „Direcţia Copilului”, dincolo de ce spune ICCJ, lucrurile nu şed cumva bine în PSD. Sau că nu şed în felul în care şi-ar dori Dragnea. Aşa că mai scutură schela, deocamdată încet, de avertisment, ca protejaţii să-şi cupleze centura de siguranţă, apoi din ce în ce mai tare, până cade cine trebuie. Şeful de echipă, în fapt, care ieri a fost întruchipat de Sorin Grindeanu, astăzi de Mihai Tudose, mâine poate de Carmen Dan. Iar motivul căderii nu e neapărat legat de competenţe, de aplicarea vreunui program de guvernare, nici măcar de satisfacerea la punct şi virgulă a ordinelor de partid, ci de control. Fiecare astfel de „şef de echipă”, propulsat premier, ministru, director sau prefect, trebuie să ştie cine este „dirigintele de şantier”. Cine este «tăticu’», ca să fiu mai explicit. Iar Daddy Dragnea nu e genul care să lase frâiele partidului din mână aşa de uşor, indiferent cât de multe dosare îi bat la uşă, înscenate sau reale. Dacă lui Iliescu i s-a spus că e întruchiparea unui comunism cu faţă umană, lui Dragnea i se poate lesne spune că e întruchiparea dictaturii cu faţă umană. O dictatură de partid, rebotezată „disciplină de partid”, dar care tot dictatură se numeşte.
Această modalitate, de a păstra disciplina în interiorul sistemului, prin unele convulsii, cu îndepărtarea ciclică a unor oameni, nu este o invenţie politică, chiar dacă datorită vizibilităţii publice este mai des percepută în politică. Pe piaţa muncii se practică o astfel de metodă de peste 100 de ani. Adică, ciclic, să fie sacrificat câte cineva, ca exemplu, pentru a arăta cine este la butoane. Aşa au apărut sindicatele, ca formă de apărare a angajaţilor. Acum, clasa politică o foloseşte mult mai eficient, fie şi pentru că nu există „sindicat” în partid, ci doar sintagma „cealaltă tabără”. Iar exercitarea dictaturii e mai simplă şi mai eficientă din moment ce la toate acestea se adaugă un ingredient foarte important: interesul comun! Pe asta se bazează Dragnea – în cazul de faţă – sau oricine altcineva aflat în poziţia sa. Mai mult, Liviu Dragnea dispune şi de o oarecare şiretenie: provoacă mici seisme în partid pentru a nu lăsa timp vreunei posibile tabere să se consolideze, să se coaguleze în jurul vreunui prezumtiv lider, care la timpul potrivit să-i facă opoziţie internă. Comuniştii, dacă tot făceam analogia, aveau principiul rotirii cadrelor, fie şi pentru faptul că dictatura era firească şi, dacă era cazul, violentă. Democraţia aplică schimbarea „gărzii”, iar Dragnea, prin aceste crize ciclice, arată că se pricepe chiar bine, consolidându-şi astfel supremaţia în PSD.

Recomandările redacției