Au trecut, iată, aproape 26 de ani de la marea hărmălaie din decembrie 1989, care-a-nceput cu scandalul legat de mutarea unui popă (exista o sentință judecătorească, deci nu era un abuz, iar satana cu sutană era-n serviciul unui serviciu secret străin și puțin mai vestic decît vestul țării), hărmălaie care-avea să aibă o multitudine de corolare, dintre care amintesc asasinarea-n zi de Crăciun a președintelui de drept al țării (și lichidarea în aceeași clipită, tot prin asasinare, a sinistrei…), declanșarea unui șir inimaginabil de hoții protejate la vîrf (politic și informativ), care-au ruinat țara cum n-au ruinat-o toate războaiele însumate de la Burebista-ncoace, îngenuncherea cvasitotalității populației în fața atotputerniciei tîlharilor de tot felul și de pretutindeni, punerea tuturor bogățiilor în mîinile bandiților cu mînecuțe albe (dar contra comisioane negre și șpăgi de ți se face părul creț numai încercînd să ți le imaginezi), și cîrmirea bruscă a direcției de atac a limbilor politicienilor (foști dinainte de marea foșgăială sau deveniți după mîrșăvia aia); politicienii despre care zic și-au virat brusc vîrfurile limbilor dinspre dosurile totalitar-comuniste rusești (bine: sovietice), spre poponețurile dolofan-democrate ale licuricilor vestici (mai ales spre-al celui mai mare și mai tare).
Lingăreala asta politică s-a văzut demult, adică chiar de la-nceput, și-avea să se-accentueze progresiv, intensificîndu-se mai dihai decît se intensifica odată lupta de clasă, iar impresia prezentă este că n-au ei, licuricii, atîtea dosuri cîte pot linge ai noștri (Doamne ferește și Drace du-i, că ai mei nu-s!).
Ultima plantare de limbă românească în popou american a fost extrădarea lui Marcel Lazăr Lehel către Statele Unite pentru vina (reală, deci incontestabilă), de umblat aiurea-n cutiile de poștă ale bushilor și clintonilor lor. Că Lehel a încălcat legile (și pe cele scrise, deci dreptul, și pe cele nescrise, deci morala), nu contestă nimeni, nici măcar el însuși. Ce este contestabil, deci inacceptabil, este ca un cetățean al României (sau al oricărui alt stat al lumii), să fie condamnat de un stat al cărui teritoriu nu l-a atins niciodată. Cîtă obligație avea Lehel de-a respecta în România legile Americii? Păi tot atîta cîtă am eu, și tot atît cîtă are orice american de-a respecta în America lui legile României – adică deloc. Cum însă ca mierea-i dulce dosul licuriciului, ai noștri ca brazii și-au repezit organele de lins la înaintare și le-au îndesat prelung, pînă la coate, în măruntaiele Americii, care americă a juisat scurt și-a sentențiat și mai scurt: patru ani și patru luni de pîrnaie. Că America n-avea și nici nu are vreun drept de jurisdicție asupra vreunui cetățean român nu contează. Tot ce contează e ca jupînul să simtă și să resimtă din plin limba slugii, cea dătătoare de simțăminte și de fiori care nu se pot descrie.
În contrabalans, cînd un american, în România, trece cu ditamai hummerul pe culoarea roșie a semaforului și se suie pe Teo Peter și-l scoate-afară din viață ca să se mute la cimitir, americanul ucigaș în România e suit în avion, dus în America lui, mîngîiat pe creștet, poate că și decorat, iar mortul român e evaluat democratic, deci uman, la zece mii de dolari (ăsta da umanism, ăsta da capitalism, asta da democrație!). Au nu avea criminalul american obligaţia de-a respecta în România legile României? Au n-a călcat el cu roțile hummerului peste legile României și peste Teo Peter pe teritoriul României? Ba da, numai că el era și este american, iar America nu dă limbi, ci ia. Așa se explică luarea acasă la ei a criminalului lor, și luarea tot la ei acasă a găinarului nostru.
Între timp, adică încontinuu, ai noștri (ai mei nu, niciodată, și-n veac și-n pururea, amin, că eu nu-s neam de lingău!), stau la pîndă-n genunchi și se-nchină, poate-poate-o mai răsări vreo ocazie de plasament în care să-și vădească și talentele formidabile de lingăi, și mîndria specifică condiției de slugi pe care și-au asumat-o. Va veni însă vremea aia-n care ne-om sătura și de unii, și de alții, și-om face cu toți ce-au făcut strămoșii noștri cu nemernicii: i-om preface pe toți într-o aceeași apă și-n același pămînt.
Se-aude, dătători și luători de limbi?
