Trecuse un an și jumătate de când nu mai făcusem o deplasare din postura de suporter al UTA-ei. Ce moment putea fi mai potrivit să retrăiesc emoțiile și experiențele unice ale unei asemenea zile decât o semifinală de Cupa României, ipostază în care nimeni din generația mea, una pentru care golurile lui Pecsovszky sau Domide sunt doar file de istorie netrăite, nu s-a aflat niciodată.
Joi dimineața am retrăit emoția inconfundabilă a fularului legat la gât, a încurajărilor venite din partea soției la plecare, a sentimentului de mândrie pe care-l simți atunci când pe stradă lumea îți zâmbește complice și încurajator ca unui soldat plecat să poarte o bătălie de a cărui deznodământ depinde inclusiv bucuria sau tristețea celor lăsați acasă. Apoi saluturile războinice la întâlnirea cu tovarășii de speranțe, bucurii și suferințe, glumele tari dar mustind de spirit, primul sunet al dozei de bere care odată deschisă aduce cu sine și primele cântece care fac să răsune autocarul… toate acestea sunt lucruri pe care dacă cineva le-a trăit fie și o singură dată, rămâne cu dorința permanentă de a le experimenta din nou.
Atmosfera în drum spre Cluj era una plină de optimism. În ciuda rezultatelor foarte slabe din campionat, simțeam cu toții că putem scrie istorie în Cupa României. În toate popasurile, în toate parcările, spectacolul de sunet și culoare era asigurat:
Am ajuns la Cluj fără nicio neplăcere, cu o oră înaintea meciului și în scurt timp, după un control rapid și sumar la intrare, ne-am regăsit cu toții în sectorul galeriei oaspete. Peste 1000 de utiști veniți din Arad, din țară dar și din Germania, Spania sau Italia. Ne-am unit vocile și „De la Dunăre la Sena“ a plutit deasupra unei arene în care suporterii gazdelor încă nu păreau să intre în atmosfera de meci mare
A urmat apoi momentul scenografic în care 500 de steaguri roș-albe au colorat sectorul nostru de peluză în timp ce fumigenele amplificau atmosfera sud-americană.
Ascunși în spatele steagurilor fluturânde am ratat prima ocazie, cea a lui Otele dar ne-am dat seama, din faptul că toată acțiunea se desfășura în partea opusă de teren, că UTA a început foarte bine meciul. Ne simțeam ca și acasă, atât în tribune cât și pe teren. La scurt timp după aceea Postolachi ne aruncă pe toți în delir cu o execuție senzațională. UTA deschidea scorul și pășea apăsat pe drumul spre finală!
Stupoare însă! Entuziasmul cântecelor noastre ne este tăiat crud de decizia arbitrilor care anulează golul pentru un presupus fault în atac. Unii sunt extrem de nervoși, alții realizăm că de la acea distanță era greu să ne dăm seama dacă s-a întâmplat ceva neregulamentar sau nu. Avem în continuare încredere în echipă, dacă am marcat odată, o putem face din nou. Continuăm să cântăm.
Vine însă un nou duș rece. Ubbink cade peste un adversar în propriul careu. Ne uităm îngroziți unii la alții iar faptul că arbitrul lasă jocul să continue nu ne liniștește. Știm că urmează din nou „procesul“ din camera VAR. Și de ce ne-a fost teamă nu scăpăm. După minute interminabile de tensiune, arbitrul revine asupra deciziei și dictează penalty. Ne punem speranța în Iacob dar acesta nu poate face nimic. 15.000 de clujeni exultă în tribună în timp ce pe noi se prăbușește cerul.
La pauză un murmur de furie străbate sectorul nostru. Cu toții urmărim pe telefon reluările fazelor. Nici vorbă de fault în atac la golul lui Postolachi iar penalty-ul a fost acordat extrem de ușor. Suntem cu toții frustrați și nervoși.
Repriza secundă începe și ne recăpătăm suflul. Nedreptatea suferită ne întărâtă. Nu pot ei fura cât putem noi marca! Nu cedăm! Nu dăm niciodată înapoi!
UTA se prăvălește în atac. Ubbink trage din toate pozițiile dar bara, Gorcea și ghinionul țin intactă blestemata aia de poartă din fața noastră. Otele îi driblează pe alb-negrii ca în curtea școlii dar nu găsește continuarea. Intră și Keșeru dar calcă pe mingea și urlăm cu toții de frustrare. Echipa atacă dar apărarea gazdelor se apără eroic. La poarta lor e asediu și cornerele vin unul după altul. Fiecare astfel de moment alimentează speranțele. Haide, acum, acum le dăm gol!
Golul însă din păcate nu vine. Cântăm din nou „De la Dunăre la Sena“ după care privim pierduți bucuria dureroasă a clujenilor din tribune. Avem cu toții sentimentul urât că se bucură de o victorie furată. La fel simt și băieții în teren, ai căror nervi cedează. Iese o mică încăierare, se văd niște cartonașe galbene și roșii arătate iar din sectorul nostru zboară câteva bețe de steaguri și un scaun. Din fericire ne calmăm cu toții repede. Echipa se apropie de noi și ne lingem rănile împreună. Aplaudăm și cântăm. Vukcevic plânge în hohote, Benga primește scandările cu numele lui cu capul în pământ iar Anton îi aruncă tricoul unui micuț utist ridicat pe umeri de tatăl său. Echipa mea, să nu te temi…
Plecăm cu toții spre autocare sau mașini cu capetele plecate. Nu înțelegem ce s-a întâmplat, de ce am pierdut. În autocar revedem din nou și din nou fazele în care am fost furați. Unii aruncă blesteme, alții lăcrimează de frustrare, cei mai mulți tăcem incapabili să mai spunem ceva. Mare parte din drum îl facem în tăcere. După miezul nopții unii încearcă niște timide și amare glume. Atmosfera se mai destinde puțin dar rămâne apăsătoare. Ajungem în Arad la 3 dimineața cu senzația că ne-a fost furat un vis. Pentru fiecare dintre noi orele rămase până în zori vor trece greu. Somnul nu se lipește de ochii care au văzut cum arată nedreptatea.
