Cele mai false expresii din politică, folosite pentru a justifica mecanismele interioare, sunt „democraţie internă” şi „disciplină de partid”. Ambele la fel de false şi la fel de ipocrite, care încearcă să ascundă aspecte urâte sub cuvinte frumoase.
Prin democraţie internă, fiecare partid încearcă să arate atât electoratului, cât şi celorlalte formaţiuni politice că la „ei” funcţionează atât mecanismul adoptării deciziilor majoritare, cât şi libertatea de expresie pentru minoritari şi propunerile/ afirmaţiile/criticile acestora din urmă. În fapt, majoritatea îşi impune voinţa arbitrară indiferent de minoritate, totul sub acea definiţie sinceră/pitorească/vulgară pe care a introdus-o involuntar în istorie Anca Constantinescu (însuşi numele ei deranjează cacofonic urechile), fost deputat PDL: „Ciocu’ mic, că acum noi suntem la putere”. A spus-o pesediştilor, adică în exterior, public, în văzul (mă rog, auzul!) tuturor. Deci cu atât mai mult funcţionează sintagma în interiorul unui partid.
Sunt, totuşi, unii care mai au curajul să cârtească, să critice public „orânduirea internă”. Aceştia, puţini la număr, fie au o funcţie obţinută prin alegeri populare (parlamentar, preşedinte Consiliul Judeţean, primar), fie ştiu că nu mai fac mulţi purici în partidul al cărui şef îl  critică (adică sau vor fi marginalizaţi, sau vor fi excluşi).
În prima categorie sunt parlamentarii care rămân parlamentari chiar dacă părăsesc formaţiunea sub sigla căreia au candidat, deci au scaunul cald, cel puţin până la următoarele alegeri, respectiv cea de a doua categorie (preşedinţi de consilii judeţene, primari) este formată în general din oameni care au în spate voturi în special ca persoane, iar partidele nu riscă să piardă asemenea oameni care le aduc voturi.
Cât despre cei care nu au un „spate” şi se hazardează în a critica orânduirea, aceş­tia fie sunt deja pe picior de plecare, conştienţi că nu vor mai fi susţinuţi, fie sunt un fel e „kamikaze”, care merg la „fie ce-o fi”, deşi finalul e tot excluderea. Şi ca să dăm câteva exemple, PNL i-a „decapitat” fără milă, de-a lungul timpului, chiar pe foşti preşedinţi ai partidului: Stoica, Stolojan. Poate fi nominalizat chiar şi Tăriceanu, care a demisionat chiar înainte de a fi exclus. La PDL (PD) n-a fost vorba de excluderi, dar atât Roman, cât şi Boc au fost marginalizaţi după ce n-au mai ajuns preşedinţi, iar Băsescu s-a exclus singur, prin acel celebru „Adio, PDL”. PSD se comportă ceva mai bine. Atât Ion Iliescu, cât şi Năstase au fost parţial marginalizaţi, dar oricând au drept la opinie. Şi culmea ar fi să le interzică vreun Ponta sau Dragnea acest drept. În schimb, a fost sacrificat Geoană, fost preşedinte al PSD, chiar şi Vanghelie, un primar care pe atunci avea multe voturi în spate.
Cam asta-i democraţia internă, de partid, în România, o ţară a ambiţiilor şi vanităţilor politice, care macină mult şi des. Cât despre disciplina de partid, aceasta este tocmai opusul democraţiei interne. Deşi uneori cele două concepţii ar trebui să se întretaie, adică să existe şi să fie respectate atât democraţia internă, cât şi disciplina de partid, să fie respectată personali­- tatea fiecăruia dar să nu se încurajeze anarhia, în partidele româneşti disciplina de partid este sinonimă cu dictatura de partid. O dictatură piramidală, care are aceeaşi sintagmă, ca definiţie: „Ciocu’ mic, că noi suntem la putere. Diferenţa dintre „demo­craţi” şi „disciplinaţi” e doar că unii se exprimă, în ciuda avertizărilor, iar alţii tac fără măcar să fie avertizaţi.

Recomandările redacției