Una dintre sintagmele cele mai des vehiculate în societăţile aşa-zis democratice este statul de drept. Ce vrea să-nsemne zicerea asta stupidă nu ştiu, după cum nu ştiu nici ce-nseamnă de fapt, întrucît toţi guralivii care-şi sumeţesc glasurile întru apărarea noţiunii au aere de-atotcunoscători care nu cunosc nimic şi duhnesc de la o poştie-a parfum penal.
În teorie, dar doar şi numai în teorie, statul de drept ar trebui să fie statul acela utopic în care, vorba lui Confucius, legile sunt bune, deci drepte, şi nimeni nu-i mai presus de lege, nici măcar regele. În practică-i altfel, şi cum e-n practică vedem fiecare dintre noi zi de zi şi ceas de ceas, dacă avem ochii minţii cît de cît deschişi şi mintea cît de cît trează: politicieni corupţi pînă-n albul ochilor şi mincinoşi de-ţi vine să-i iei la palme şi cînd tac, administraţii puse pe cea mai abjectă căpătuială – spolierea celor mulţi (şi proşti), prin taxe şi impozite şi furarea banilor prin comisioane babane (şpăgi cărora-i greu să le dai de urme sau să le ţii socoteala), judecători mînă-n mînă cu tîlharii, afacerişti veroşi care şi-ar neguţa şi mamele, şi pruncii pentr-o firfirea-n plus intrată-n conturi, partide politice cu ideologii şi doctrine de gang negociindu-şi rîndul la ciolan, directori şi manageri de instituţii publice cu-apucături de vătafi smintiţi, universitari cu plagiatele atîrnate la revere ca nişte decoraţii după fapte de eroism făptuite pe nu se ştie ce fronturi, doctori cu duiumul de te-ntrebi dacă nu cumva specia românească e pe cale de-a se modifica genetic iar pruncii sunt pe cale de-a se naşte nu inocenţi gîngavi ci de-a dreptul doctori cu infinitul înţepenit sub unghii pe post de gunoi sîcîitor…
Măgăriile care se petrec în practică în acest stat de drept care-i România de azi sînt atît de multe şi-atît de sfruntate încît enumerarea devine imposibilă şi provoacă albirea timpurie şi-mbătrînirea cu anticipaţie.
Cauza care perpetuează starea asta a statului de drept e, de fapt, statul de pomană, stat infinit mai profitabil pentru ei decît statul de drept. Amintitul stat de pomană-ţi permite să nu faci nimic dar să iei leafă de director, manager, consilier, primar, ministru, deputat, senator, şef de stat, sau să te faci că munceşti de dai în brînci şi să-ţi rîzi în barbă de toţi cei care te văd, te cred şi te plătesc prosteşte pentru magistrala prefăcătorie.
La urma urmei toate-ar fi pasabile, deci de suportat, dacă n-ar fi vizibilă mojicia dispreţului cu care ne privesc de sus ei, cei care ne parazitează vieţile mai abitir decît puricii, păduchii şi căpuşele luate laolaltă şi deodată.
De multă vreme nu mai cred în tole­ranţă; tot de-atunci fac eforturi lăudabile să nu mai am încredere în nimeni şi-n nimic, şi tot de-atunci fac ce-ar trebui să facă orice fiinţă raţională responsabilă: le dau în cap cu satîrul verbului, fără discriminare, că nu-i cu nimic mai bun un ticălos de dreapta decît unu de stînga, şi-s la fel de stimabili amîndoi cînd omul cinstit, muncitor şi bun, trăieşte cît de cît omeneşte.
În concluzie, într-un stat de drept statul de pomană se pedepseşte prin legi (ceea ce nu-i deloc cazul pe la noi), iar în statul de pomană legile-s draconice pentru noi, singura lege valabilă pentru ei fiind trasul mîţei de coadă (ceea ce în România nu mai are nevoie de demonstraţie, fiind un adevăr axiomatic).
Cred că a venit demult vremea schimbării, a deparazitării. Haideţi la despăduchere! Daţi cu FLIT!

Recomandările redacției