Un rabin judeca un caz în sat. Ştrul se ridică primul şi-şi spune păsul: „Rabi, turma lui Itzic trece în fiecare zi pe terenul meu şi îmi distruge recolta. E pământul meu, nu e drept!“ „Ai dreptate“, zise rabinul. Pe urmă se ridică şi Itzic: „Dar, Rabi, dacă n-ar trece pe terenul lui, oile mele n-ar putea ajunge la iaz ca să bea apă. Şi fără apă ar muri. De secole, fiecare cioban are dreptul să traverseze pământurile din jurul iazului, aşa că acelaşi drept îl am şi eu“. Iar rabinul îi răspunde: „Ai dreptate!“
Menajera lui, care a auzit totul, exclamă: „Dar, Rabi, nu se poate ca amândoi să aibă dreptate.“ La care rabinul răspunse: „Şi tu ai dreptate!“
Tindem să facem din televiziuni (presă) un mod de existenţă. Ne culcăm cu televizorul pornit şi ne sculăm cu el tot aşa. Presa scrisă şi-a schimbat hârtia cu ecranul, restul e ca mai’nainte. Aparţinând unui grup politic sau altul, presa cu presarii ei se dau de ceasul morţii să arate consumatorilor de ştiri câtă dreptate deţin la purtător în lupta lor cu răul politic, cât sunt ei, gazetarii de serviciu, deţinători ai adevărului absolut, profund şi exhaustiv. Nu contează că ipochimenul politic despre care fac vorbire este un trepăduş sadea, că miroase de la o poştă a coruptibil! Nuuu! Important este ce zic ei, gazetarii lu’ peşte, gazetari care fac jocuri politice pentru care sunt gras plătiţi. Important este că personajul trebuie apărat cu price preţ, sau trebuie incriminat, chit că are dreptate sau nu.
După ce câţiva realizatori de programe tv s-au făcut de panaramă, dovedindu-se a fi agenţi pentru serviciile secrete, ei, acei aşa-ziși ziarişti au pus anatema pe o profesie nobilă, care este socotită  pe drept a IV-a Putere în Stat după cea Legislativă, Judecătorească şi cea  Executivă. Nu am nimic împotriva agenţilor secreţi, munca lor este importantă şi necesară, indiscutabil. Dar a vorbi prin ziare şi pe la televiziuni în mod deontologic despre prietenie şi trădare, despre importanţa secretului unei redacţii în relaţie cu celelalte redacţii mi se pare de-a dreptul greţos, mai ales atunci când numele ţi-a devenit foarte popular iar acel presar se mai şi socoteşte formator de opinie şi de caractere.
Pe de altă parte, pun o întrebare: este deontologic sau este o mârlănie să iei ati­tudine fermă, cu toate forţele împotriva unui partid, a unui organ de presă sau a unei persoane care editează acel ziar? Adică să te împotriveşti propriului tău editor.
În anul 1991 Ion Raţiu a editat ziarul „Cotidianul“, ziar în paginile căruia a fost el însuşi criticat. Este credibil, doar Ion Raţiu a lansat celebrele cuvinte care definesc democraţia: „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine.“ Da, dar nu în ziarul pe care-l editez eu, se poate adăuga. Uite că la Ion Raţiu nu se potri­veşte acest adagio!
Atunci cum rămâne cu obiectivitatea ziaristului angajat, că toţi sunt angajaţi politic, deşi mulţi se dau independenţi, obiectivi, echidistanţi.
Deci, cine are dreptate: cel care zice că nu e deontologic să-ţi blamezi editorul, sau cel care spune că poţi „să dai“ în propriul tău editor.
Probabil se poate da dreptate amândurora, aşa cum şi acel rabin a dat dreptate atât lui Itzic cât şi lui Ştrul.

Recomandările redacției