Cu o lună în urmă, pe 22 aprilie, publicam în acest ziar articolul N-avem cişmele, nici toalete publice, dar avem o grămadă de porţi de care n-aveam nevoie. În amintitul articol scriam cu amărăciune despre nişte porţi urâte, din lemn, lucrate de mântuială, plătite de primărie din banii mei (şi-ai tăi, cititorule, că doar nu din ai primarului şi-ale consilierilor), porţi cărora primăria le zice pergole şi cu care-au împânzit nişte spaţii verzi din oraş (ce-a mai rămas din spaţiile alea verzi, că mare lucru n-a rămas). Pergolele cu bucluc au costat aproape 1.000 de euro bucata (exact: 3.840 de lei), şi s-au plantat pe alei, unde te-aşteptai mai puţin, sluţind înfiorător faţa şi-aşa hâdă a unui oraş care-ar putea fi o minune a lumii în materie de estetică urbană dac-ar fi gospodărit cuminte şi cu minte.
N-a trecut de la publicarea articolului decât o lună încheiată şi rezultatele gândirii pragmatice a decidenţilor politici arădeni se văd cu prisosinţă: câteva pergole au început să-şi dea duhul sub acţiunea civică, deci obştească, a unor concetăţeni de-ai noştri care „vor o ţară ca afară”. Pentru afirmaţia de mai sus, imaginea fotografică este şi dovadă, şi probă. În consecinţă, îndrăznesc să afirm că nu va trece mult şi pergolele vor deveni doar amintire, fiindcă vara se va duce, va veni toamna, şi se ştie că iarna lemnele dau căldură, fie
că-s răgălii din luncă, fie că-s pergole din parc.
Este cât se poate de adevărat că nici primăria, nici primarul şi nici consilierii nu-s vinovaţi că nişte derbedei se-apucă de distrus tot ce le iese-n cale, dar e la fel de-adevărat că este o vinovăţie maximă să faci cu bani mulţi lucruri despre care ştii bine şi foarte sigur că se vor distruge şi că niciodată nu-i vei prinde pe făptuitori. Chiar şi dacă vor fi prinşi, izbânda-i tot zadarnică, fiindcă mai degrabă se-amendează usturător un om care-şi plimbă câinele cuminte prin parc fără lesă ori botniţă, deci netorturat, decât un prăduitor al averii comune.
Povestea pergolelor de care n-avea nimeni trebuinţă (în afară de cei cărora li s-au îndesat banii noştri în buzunare fără ştirea noastră, dar din voinţa micilor Dumnezei locali), comportă discuţii mult mai ample şi-ar necesita un control la sânge aplicat fără milă de fiecare arădean în parte cu ştampila pe buletinele de votare; bunăoară, să se dea cu ştampila sau cu flitul acolo unde pe nimicuri s-au dat bani cu nemiluita, de parcă băncile şi coşurile de gunoi de pe Meţianu ar fi fost făcute din cristale Swarovski ornate cu cristale Swarovski, iar pergolele ar fi din lemn de Mpingo (Dalbergia melanoxylon), placat tot cu cristale…
Mai afirm încă o dată (deşi ştiu că urlu-a pustiu şi-mi turtesc deştele de taste-n zadar): De pergolele astea nu era nevoie nici urbanistic, nici edilitar, dar sunt utile financiar şi electoral – singurele raţiuni care le justifică şi existenţa, şi preţul.
Aradul are nevoie de investiţii mari în urbanism, în calitate vieţii oamenilor: în drumuri bune şi asfaltate în aşa fel încât să reziste fără deteriorări ani mulţi (nu doi-trei, ci zece-cinsprezece), în piste de biciclete făcute ca la carte, adică chiar piste de biciclete, iar nu carosabil al străzii declarat cu bidineaua pistă de biciclete, de un parc în Vlaicu (singurul peticel de verdeaţă de-acolo, cel din Piaţa UTA, nu mai este parc ci loc de-nchinăciune), de câteva amenajări speciale pentru câini, îngrădite corespunzător cu gard înalt şi dotate cu câteva bănci – precum cele de pe Meţianu de exemplu, cu coşuri de gunoi tot ca…, de cişmele publice ca să-ţi astâmperi setea, de toalete publice ca să nu faci în pantaloni sau după tufele care-ţi ies în cale…
De multe-ar avea trebuinţă Aradul dar, mai presus de orice altceva, Aradul ar avea trebuinţă de alegători conştienţi că tot ce se face în oraşul acesta, bun sau rău, se face cu banii lor. Nici o primărie şi nici un guvern nu au bani şi nu produc nimic, ci doar consumă banii noştri. E vremea să vă deşteptaţi, arădeni, şi să cereţi socoteală pentru aruncarea pe apa sâmbetei a banilor voştri. Dacă însă pergolele vă folosesc la ceva, dacă vă convine cheltuirea fără nici un folos a banilor voştri (şi-ai mei, desigur), atunci ne merităm soarta, o soartă care nu-i cu nimic mai roză decât a pergolei albe din imagine şi de care eu unul nu duceam lipsă.
