„ Aradul are un miros al lui. El este ţara din care nu aş pleca niciodată“

Oltea Blaga generic

– Oltea Blaga, eşti un nume foarte important în angrenajul complex şi necruţător al echipei de artişti, tehnicieni şi auxiliari de la Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ Arad. Numele tău, odată trecut pe afiş, atrage ca un magnet spectatorii în sala de spectacole. Ei, bine, această actriţă a avut o copilărie normală? Când făceai vreo boacănă – şi aş băga mâna în foc c-ai făcut – ştiai să minţi convingător ca să te dezvinovăţeşti? Carevasăzică, ştiai să joci teatru, în copilărie?

– Atenție la mână, Petre Don! Eu nu aș băga-o în foc pentru nimeni.  Am fost copil cuminte. Lăsând gluma la o parte îmi  face plăcere să vorbesc despre copilăria mea. M-am născut într-o zi de vară într-o familie de intelectuali dintr-un sat situat în județul Galați, la granița cu Vrancea. Buciumeni. Lângă pădurea pe care Sadoveanu o descrie în Dumbrava Minunată. Era o zi de duminică. La Căminul Cultural din sat era serbare. Mamei i-a venit sorocul și nu a mai ajuns la spital; m-a născut acolo, la cămin. În timp ce mă năștea auzea copiii cântând și recitând. Printre ei era și fratele meu care avea 4 ani. Ei bine, tot de o serbare se leagă și prima amintire a unui „spectacol”  pe care l-am „jucat” când nu împlinisem încă 3 ani. Eram la grădiniță, grupa mică. Era o zi minunată de vară și grădinița mea avea serbare. Am privit cu nod în gât și lacrimi între pleoaple cum protagonista  tuturor numerelor era o altă fetiță, Monica, mai mare. Am plecat de la serbare suferind, cu un sentiment amar, neîmplinit. Nimic nu mă putea consola. Nici rochia nouă, din material foșnitor din fundiță roșie, făcută de croitoreasă special pentru serbare parcă nu avea nici un haz. Dar spre bucuria mea în curtea bunicilor unde am făcut primul popas în drum spre casă, era o mulțime de oameni, erau acolo ca de obicei duminica (bunicii mei erau oameni foarte primitori și foarte iubiți și respectați în sat) rude venite în vizită, vecini, cumetri… Era momentul cel mai bun să mă desfășor! M-am așezat în mijlocul curții pe o platformă de ciment și am jucat toate personajele de la serbare în privirile zâmbitoare ale tuturor, având grijă ca la momentele principale să adaug marcând mai cu „foc” și exclamația: „Uite-așa juca Monica!” Râdeau toți. Dar eu la final am fost fericită. Obținusem aplauzele și scăpasem de năduf. Mă descărcasem.  Multă vreme au râs de mine cu povestea asta. Am și azi oameni „din publicul de atunci care mă întreabă zâmbind: „îți mai aduci aminte cum juca Monica?” și parcă simt și azi cum îmi ardeau tălpițele de durerea cauzată de „focul” cu care loveam cimentul ca să fiu mai credibilă. Pe la 4 ani fratele meu care era elev la București la Liceul de Artă „George Enescu“ mi-a adus cadou într-o vacanță cartea „Peștișorul de aur” de Puşkin. Mi-a plăcut atât de mult c-am învățat-o pe de rost după lecturile mamei. Eu nu învățasem încă să citesc. Luam cartea și ieșeam la joacă. Acolo puneam în semicerc toți copiii și îi anunțam cu mare seriozitate că le voi citi o poveste. Deschideam cartea și spuneam pe de rost toată povestea având mare grijă să dau fiecare pagină ca și cum aș fi citit atunci, lăsând uneori chiar mici pauze, creând un suspans necesar când descoperi prima dată un text.

– Ai terminat Academia de Teatru şi Film din Bucureşti. Cum ai ajuns la Arad şi de ce? Şi, mai ales, de ce ai rămas?

poza1_2– Am avut mai multe posibilități când am terminat. Am venit la Arad, orașul vacanțelor mele deoarece aici au locuit bunicii din partea tatălui, am dat concurs și am intrat. M-am întors fericită în București unde profesorul meu, extraordinarul și fascinantul Ion Cojar (Dumnezeu să-l odihnească!) mi-a propus să rămân preparator la clasa de actorie pe care o conducea. Pe de altă parte logodnicul meu terminase regia de operă cu un an înainte și obținuse prin concurs postul de regizor la Teatrul Muzical din Brașov și vroia cum era și firesc să îl urmez. Arad, București sau Brașov? Ce am făcut? Mi-am urmat iubitul. I-am muțumit domnului Cojar și am plecat la Brașov. La Arad nu am avut curajul să dau nici măcar un telefon. Pur și simplu nu m-am prezentat. Am locuit în Brașov dar am făcut naveta și am lucrat la Teatrul din Sfântul Gheorghe. Era destul de greu dar eram fericită. După doi ani logodnicul meu a dat un alt concurs și a devenit regizorul Operei Naționale din Timișoara. Am hotărât să ne mutăm și am ales Aradul unde era și casa în care locuiseră bunicii mei. Acum el făcea naveta. Și iată-mă la Arad! Asta se întâmpla în 1997. Aradul s-a transformat din orașul vacanțelor în orașul prezentului.

– În copilărie spuneam, jucându-ne: „Ziceam că tu eşti tata, iar eu sunt mama…“ Ca actriţă, ziceai că eşti, printre altele: Lizaveta din „Crimă şi pedeapsă“ de Dostoievski; Văduva din „Îmblânzirea scorpiei“ de Shakespeare; Dansatoarea din buric din „Rege, Preot şi Profet“ de Radu Stanca; Elena Demetrian din „Vârstele dragostei“ de Tudor Muşatescu; Zâna Alună din „Zâna Alună cea bună“ de Dorel Sibii.

Oltea Blaga, este arta actorului o artă a minciunii foarte convingătoare, nuanţată şi dirijată de un cineva anume, numit regizor?

– Minciuna? Nu! E adevăr! Un joc serios, adevărat și asumat. Am fost Lisaveta, Dansatoarea din buric, Zâna Alună cea bună și multe alte zeci de personaje cărora le-am căutat adevărul le-am descifrat existența și le-am întruchipat dirijată sau mai puțin dirijată (se întâmplă și asta) de un regizor. Douăzeci de ani de când fac asta. Atât  împlinesc anul acesta: 20 de ani de scenă.

– Recent, trupa arădeană de actori a fost la Bursa-Turcia, unde a participat la un festival internaţional de dramaturgie. Teatrul Clasic  „Ioan Slavici“ s-a prezentat cu piesa „Casa Bernardei Alba“ de Federico Garcia Lorca, în regia lui Mihai Măniuţiu, distribuţie din care făceai şi tu parte. Se aude că aţi jucat cu casa închisă. Cum a fost în Turcia?

– Teatrul Clasic Ioan Slavici Arad, este la a doua experiență onorantă când reprezintă România cu succes la  „Bursa International Balkan Countries Theatre Festival”. Anul trecut publicul turc a fost cucerit cu spectacolul „Orchestra Titanic” de Hristo Boytchev în regia lui Alexander Hausvater. Deși nu am făcut parte din „distribuția de turneu” am făcut parte din echipa care a muncit ca spectacolul să iasă la rampă în forma lui cea mai bună, având în acest spectacol rolul de asistent de regie, așa că succesul obținut în Turcia  m-a bucurat proporțional cu gradul meu de implicare la nașterea spectacolului, adică mult. Fiecare știre, fiecare veste mă făceau să trăiesc și eu bucuria pe care o aveau colegii mei. Desigur că anul acesta, a fost diferit, deoarece nu m-am mai „hrănit cu vești” ci am trăit experiența pe viu și m-am bucurat cu toată ființa, de tot ce s-a întâmplat; iar Turcia e o țară pe care merită să o „guști” nu să o auzi povestită. Succesul s-a repetat și anul acesta, chiar de două ori, deoarece spectacolul s-a jucat în două seri. La final, când au început să aplaude, când s-a aprins lumina și le-am putut vedea chipurile, am avut confirmarea faptului că și anul acesta Aradul a fost la înălțime. Iar după ce ai liniștea și satisfacția muncii făcute cum trebuie, respiri ușurat și lărgești experiența vizitând locuri, cunoscând oameni. Mi-am făcut prieteni noi și mi-am îndeplinit un vis: am vizitat Hagia Sophia. Rezumând: Turcia, o experientă frumoasă care merită trăită.

– Dacă nu se întâmplă nimic esenţial care să ne deturneze, acest interviu va fi publicat în a doua zi de Paşti. Sunt curios să ştiu ce loc ocupă sacrul în viaţa ta, Oltea Blaga. Ţi-e frică de Dumnezeu?

61426– Frică? Nu! Dumnezeu este iubire! În familia bunicilor din partea mamei unde mi-am petrecut mult timp în copilărie, viața se întâmpla sub vegherea blândă, plină de iubire și de netăgăduit a lui Dumnezeu. Iubirea și calendarul le rânduiau viața. Mersul la biserică, ținutul postului și rugăciunea se întâmplau atât de simplu de curat, de firesc, încât nu aveai loc de îndoială. Blândețea și bunătatea bunici, lumina de pe chipul ei și strălucirea ce venea din ochii ei albaștri făceau ca taina să prindă formă și pacea să coboare. Armonia pe care o aveau (sunt model de cuplu pentru mine și în ziua de azi) și reușeau să o transmit în jurul lor m-a făcut să simt că ei sunt pe o cale bună, care merită urmată. Aveau o vorbă bună pentru oricine și mereu aveau ceva de dăruit. Cu bucurie, cu zâmbet, cu iubire. Să-l iubești pe Dumnezeu, să-ți iubești aproapele, să iubești tot ce te înconjoară, să te iubești pe tine, să nu-i uiți și să-i pomenești pe cei dragi care nu mai sunt. Acum, de Înviere ce poate fi mai liniștitor și mai înălțător decât să poți spune aproapelui vestea mare a salvării, a speranței, a mântuiri: „Hristor a înviat!”

– În basmele româneşti, atunci când Făt-Frumos ajunge pe alt tărâm s-o salveze pe Ileana Cosânzeana, domnul Zmeu zice: „Aici amiroase a pământean!“ Tu rosteai undeva că: „Da, Aradul are un miros al lui, este Mirosul Aradului“ Draga mea Oltea Blaga, ai rostit poate cele mai frumoase şi cele mai originale vorbe despre Arad din câte am auzit. Este Aradul un tărâm aparte?

– Primisem o provocare frumoasă de la niște tineri minunați. ARAD-ARHITECTURĂ/RESPONSABILITATE/APARTENENȚĂ/DĂRUIRE. Trebuia să fac o fotografie și să promovez un loc din Arad, apoi să scriu câteva rânduri despre acest oraș.Nefiind născută în Arad, am crezut că îmi va fi greu. Mi-am scormonit atunci prin suflet și am reînviat amintiri tare dragi. Eram ca un copil care își descoperea în podul casei peste ani,  jucării preferate. Pentru tatăl meu Aradul era un fel de Moscova pentru surorile lui Cehov. Orice făcea, visa să se întoarcă în Arad. Aici parcă ar fi fost tărâmul tuturor făgăduințelor. Probabil mi-a transmis asta și mie. L-am iubit de când mă știu. Aici am fost botezată, aici am învățat să merg pe bicicletă, să înot, aici am organizat în veranda  bunicilor împreună cu o verișoară primul „spectacol” la care am vândut bilete pe care le-am făcut din tichete de tren și cutii de chibrituri. Străbăteam un drum lung, veneam cu trenul (acceleratul Galați – Timișoara) și mi se părea că nu vom mai ajunge niciodată. Când în sfîrșit ajungeam, eram convinsă că ne aflăm la capătul pământului, pe un tărâm unde nu ajunge oricine pentru că nu ar rezista unei asemenea distanțe. Mirosul Aradului, pe care astăzi nu-l mai simt atât de puternic decât după o plecare pe o durată mai lungă, îl asociez cu râsete, lipsă de griji, vacanță, copilărie. Desigur că lucrurile nu au rămas la fel și nu plutesc pe niște norișori roz de vată de zahăr, dar pe lângă greutățile pe care le depășesc, Aradul mi-a adus și multe bucurii. În urma provocării de care aminteam, am primit o medalie pe care scria „Mândru că sunt arădean”. M-a bucurat enorm, am fost cu adevărat mândră. M-am simțit ca o fiică adoptată care a fost recunoscută și apreciată public de părinți.   Stagiunea trecută, am  fost aleasă „cea mai îndrăgită actriță” de pubicul arădean iar anul acesta am participat la o gală unde de asemenea am fost aleasă cu un număr de voturi impresionant, „cea mai populară actriță”. Cum să nu iubesti Aradul și mai ales, arădenii? Pentru mine este un tărâm aparte desigur, din moment ce am rămas aici și pot în continuare să afirm așa cum am spus în provocarea lansată că „Aradul e țara de unde nu aș pleca niciodată!”

– Un rol complex angajează un consum fizic, intelectual şi psihic deosebit. Arta actorului presupune de multe ori ignorarea unor probleme personale, de sănătate, de familie. Este adevărată afirmaţia mea? Dacă da, dezvoltă ideea, din experienţa ta sau a altor colegi actori…

646x404– Of! Da, teatrul e pe primul loc. Când avea vreo doi anișori, Matei, copilul meu, mi-a făcut o poezie: „Vine rața de la baltă / Vine tata de la Timișoara / Vine de pe câmp Nic (câinele nostru) / Vine Victor de la grădiniță / Și mama de la teatru nu mai vine!” Apoi, mai mărișor, mi-a spus că se va face actor. Când l-am întrbat de ce, mi-a răspuns: „Ca să fiu cât mai mult timp cu tine.” Acum e mai mare, e alături de mine, mă susține, mă încurajează. Cred că e cel mai fidel spectator al meu și cel mai bun critic.  Petrecem mult timp împreună, povestim mult și râdem mult, mult. Dar tot ne ducem dorul.

– Dacă nu te făceai actriţă, ce ţi-ar fi plăcut să fii, profesional vorbind?

– Profesoară. Părinții mei au fost profesori și mi se părea că sunt cei mai grozavi și cei mai frumoși și cei mai importanți oameni din univers. Tatăl meu era mai sever, dar la orele lui aveam impresia că nu am în fată un profesor sau pe tata ci un magician. Pe mama, copiii o iubeau atât de mult că uneori unii o conduceau până aproape de casă. Avea un scris atât de frumos și făcea niște scheme atât de pe înțelesul copiilor că nu se îndurau să șteargă tabla. Erau iubiți și respectați iar ei la rândul lor iubeau copiii și își iubeau meseria. Cum să nu vreau să fiu ca ei? Din fericire, gust din bucuria și satisfacția pe care ți le oferă pedagogia, deoarece sunt profesoara de teatru a Școlii Populare de Arte Arad. Cunosc oameni minunați dornici să afle cât mai multe din tainele teatrului și pe care îi învăț, dar de la care la rându-mi învăt multe. E un schimb de energie benefic.

– Oltea Blaga, ai visat vreodată să joci un rol pe care nu l-ai primit, dar încă îl aştepţi? Care e acel rol?

– Sunt un actor cuminte. În 20 de ani de teatru nu am avut nici o distribuire la cerere. Se zice că să te ferească Dumnezeu să-i dai actorului ce crede el că poate să joace! O singură dată am vrut să fac o înlocuire într-un spectacol într-un rol pe care îl jucase o colegă ce  intrase în concediu de maternitate. Și nu pentru că mi-ar fi modificat în vreun fel traiectoria existenței și nici pentru că era „rolul vieții mele”. Dar auzisem că spectacolul se va relua și nu se rostise încă un nume pentru înlocuire.  Am avut o singură repetiție. Apoi totul s-a oprit. Spectacolul nu a ieșit, dar eu am avut ocazia să cunosc niște oameni. Atât. În rest îmi fac treaba cum pot mai bine în toate proiectele în care sunt solicitată. Nu am bătut niciodată la cap un regizor să mă distribuie. Dar nici nu am refuzat niciodată un proiect. Fie că am făcut regie de culise, asistență de regie, regie sau am jucat un rol mic sau un rol mare mi-am făcut treaba cu seriozitate și dăruire. Nu-mi place „să trag sfori” sau „să dau din coate”. Fac ce am de făcut cât pot mai bine. Am doi aliați puternici, pe care mă străduiesc să nu îi dezamăgesc: familia și publicul.  Și mă rog la Dumnezeu să fiu sănătoasă și să  am parte de proiecte noi și de provocări pe care să nu le pot refuza.

– Tocmai am uitat ultima întrebare. Ajută-mă tu, şi răspunde la ea ca şi când ţi-aş fi pus-o eu.

-Vă propun să o lăsăm nerostită. Să fie această ultimă întrebare uitată, o primă întrebare într-un interviu viitor. Pentru acesta de acum vă mulțumesc! A fost o plăcere să dialogăm deschis!

 

Recomandările redacției