Domnia Sa, Eminescu

Pentru că la fiecare început de an aniversăm naşterea „poetului nepereche”, m-am apucat să răsfoiesc scrierile politice ale lui Mihai Eminescu, de fapt articolele cu caracter politic pe care marele nostru poet naţional le-a publicat, după 1870, prin ziarele „Federaţiunea”, „Timpul” sau „Românul”. Însă nu asupra ideilor politice pe care Mihai Eminescu le-a publicat în articolele sale vreau să zăbovim în cele ce urmează, ci asupra „relaţiei” care se stabileşte între intelectuali şi politicieni, între oamenii de cultură care îşi exprimă ideile prin intermediul ziarelor şi „mandatarii tristelor noastre vremuri”, pe care soarta hilară, împletită cu nepăsarea noastră, i-a propulsat pe primele scaune ale scenei politice contemporane. Fireşte, atât Mihai Eminescu, cât şi Ioan Slavici, Ilarie Chendi, George Coşbuc sau Ioan Luca Caragiale s-au „bucurat” de dispreţul sau de nepăsarea politicienilor din vremurile lor. De ce? Deoarece foarte puţini politicieni conservatori s-au putut ridica la înălţimea intelectuală a lui Titu Maiorescu, după cum la fel de puţini politicieni liberali au reuşit să se apropie de prestigiul academic al lui Dimi­trie A. Sturdza. La fel se întâmplă lucrurile şi în zilele noastre, când „politicienii” se îmbracă în haine strălucitoare, ocupă  fără pic de ruşine stranele bisericilor, îşi ridică palate deopotrivă de înalte şi de fistichii precum cele ţigăneşti şi îşi dau cu presupusul despre toate lucrurile, bune sau rele, care se petrec de jur-împrejurul lor. În tot acest timp, cercetătorii, universitarii de prestigiu, artiştii şi aproape toţi marii oameni de cultură sunt lăsaţi să lâncezească pe la marginea societăţii, având ca principală preocupare cotidiană lupta pentru existenţă. Orice promovare înseamnă şi un compromis, de cele mai multe ori foarte puţin ingurgitabil. Din acest motiv majoritatea oamenilor de cultură evită să „calce” în mocirla politică, decizia în diversele instituţii de profil fiind lăsată, aproape în exclusivitate, la îndemâna politrucilor. Acesta este motivul pentru care Mihai Eminescu, Ioan Slavici, George Coşbuc, Ioan Luca Caragiale sau Ilarie Chendi n-au ocupat niciodată vreo funcţie publică înaltă, fiind lăsaţi să trăiască „de azi pe mâine”. Alţii conduceau teatrele şi ministerele vremii, indivizi pe care istoria nu i-a înregistrat în paginile ei, dar care „ştiau” să facă politică. Pesemne că nici politicienii de astăzi nu sunt sortiţi – în marea lor majoritate – să lase vreo dâră în istoria noastră na­ţională, dar reuşesc, cu ifosele lor, să umple prea-tristul nostru coti­dian. În final, cităm dintr-un articol scris de Mihai Eminescu în 1882, intitulat „Guvernul cari ni trebue”: „Mizeria materială şi morală a populaţiunilor, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul de funcţii, păsuirile, corupţia electorală, toate acestea n’au a face la drept vorbind, cu cutari sau cutari principii de guvernământ. Oricine ar fi guvernul şi oricare vederile sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebue să lipsească din viaţa publică; oricare ar fi pe de altă parte religia po­litică a unui guvern, ea nu-i dă drept a se servi de nulităţi venale, de naturi catilinare, de oameni de nimic pentru a guverna”.