Cînd ajungea-n Copou şi se-ntîlneau fie-n bojdeucă, fie-n cîrciumică, cel din Humuleşti îi spunea celui din Bucureşti (dar rămas botoşănean pînă-n măduva oaselor şi român pînă-n albul ochilor), bădie. Aşa-i spunea: bădie.
Ea nu-i spunea aşa; bălăucă frumoasă şi cu năbădăi, ea-i spunea pe nume – şi uneori îi spunea Titi. (Oare cum poţi să-i spui Titi Voievodului Limbii Române? Oare nu-i ardea condeiul deştele cînd scria „Titi” la fel cum îi ardeau ochii de haiducă atunci cînd îi scria „Eminul meu drag…”?).
Prietenii îi spuneau şi ei cumva (că era greu să-i fii prieten, şi era şi mai greu să-i rămîi prieten).
Mai tîrziu, un alt „nebun frumos al mărilor de necuvinte”, cu sîngele lui Esenin în vene (după mamă), şi cu hîtroşenia lui Anton Pann în spuneri (după tată), născut aproape de cătunul Haimanale, la Ploieşti (republică la 1866, cînd Vodă Cuza şi-a semnat abdicarea cu pistoalele Monstruoasei Coaliţii proptite-n pieptu-i şi în tîmpla-i), îi spunea „conu’”: „conu’ Mişu Eminescu”.
Un oltean dat în paşte de deştept ce era a zis şi-a scris că El nici măcar n-a existat, dar c-au existat alte cele, precum rîul şi ramul, şi că dacă tot trebuiau să poarte un nume, li s-a spus Eminescu.
Copchil fiind, păduri cutreiera (cu fratele alături), şi la caleşti din coji de nucă înhămau culbeci bătrîni, cu coarne. Peste ani, şi tot cam pe-acolo, pe la Mălinii Sucevei, un alt născut din lutul fructifer al Bucovinei Moldovii colinda cu tătînele său păduri adînci întru „… vînătoarea foametei în Munţii Carpaţi” la vremea-n care „seceta a ucis orice boare de vînt/, soarele s-a topit şi a curs pe pămînt…”.
Încă de tînăr, El a colindat ţara pe jos, că era ţăran din fire şi căminar din naştere (ţăran cu cămin adică, cu casă şi ogradă şi-o prăjină-două de pămînt), şi cînd s-a oprit pe culmea de deasupra Blajului a strigat adolescentin şi cu-nfiorare: „Te salut, mică Romă!”.
A ajuns şi pe la Arad, ca şoptitor într-o trupă de teatru, şi-a şoptit pe scena Teatrului Hirschl (azi cresc plopi falnici pe coperişul teatrului de-atunci), şi nici nu ştia că un arădean din Şiria îi va ieşi-n cale prin Viena şi că vieţile lor se vor lipi una de alta cum timbrul de scrisoare.
Ultima imagine a sa este cea văzută pe Calea Victoriei de copilul Ion Teodorescu (pe cînd nu era încă Tudor Arghezi), şi relatată de poetul Tudor Arghezi (cînd nu mai era demult Ion Teodorescu): un om cu privirile pierdute-n largul zării, cu capul foarte mare, cu redingotă verde – şi un glas care zice: „Uite-l pe Eminescu!”.
A stîrnit invidii urîte şi gelozii frumoase cît a trăit şi după ce n-a mai trăit. Cioran, răşinăreanul strămutat la Paris dar purtînd mereu în suflet sfîşietoarea întrebare „A quoi bon de quitter Coasta Boacii?”, a înţeles cel mai bine tot ceea ce este de neînţeles: „Nu înţeleg cum a putut apărea într-o cultură mică o asemenea inteligenţă pe care şi Buddha ar fi fost invidios”.
E 15 iunie, miroase trăsnitor a tei şi mi se face-un dor năprasnic de Bădia. Aşa păţesc în fiece an la vremea-n care teii o iau razna şi caut un nume parfumului care nu-mi lasă răgaz de odihnă. E 15 iunie, şi-ntr-o zi de 15 iunie Bădia a trecut din viaţă în mit aşa cum trece un parfum din floare-n simţuri.
Bădie Mihai, să ştii că-mi este foarte dor de dumneata!

Recomandările redacției