Pedeapsa cu moartea are o istorie fără început, apariția acesteia fiind neclară. De-a lungul istoriei, mulți domnitori au ordonat executarea oamenilor, cu un motiv întemeiat sau din pură răzbunare, iar unii chiar din distracție. Timp de secole, prin pedeapsa capitală, conducătorul a reușit să-și procure respect, folosind frica și influențând mentalitatea poporului.
În 1859, când România s-a format ca stat modern, nu exista lege pentru această pedeapsă, nici mai târziu, în constituția din 1866, însă cea din urmă se referea la lipsa acestei pedepse doar pe timp de pace. În război cel mai des întâlnit motiv pentru executare era dezertarea, însă existau și altele, referitoare tot la activitatea militară.
Numărul infracțiunilor care aveau drept urmare moartea, a crescut în timpul regimului antonescian, incluzând jaful, insurecția, rebeliunea, trădarea și spionajul. Adăugarea acestor ilegalități pe lista faptelor care sunt destinate pedesei capitale, numărul celor executați a crescut dintr-odată.
În 1949, la începutul perioadei comuniste, abaterile care au rezultat pedeapsa cu moartea s-au extins, cuprinzând numeroase infracțiuni economice și politice. Scopul acestei extremizări era în principal intimidarea celor care nu respectă legea, dar și răzbunarea pe legionari, iar cu privire la cetățeni, important era să se impună teama de dictator. În timpul guvernării lui Ceaușescu, 104 persoane au fost executate. Însăși dictatorul și soția acestuia au fost condamnați la moarte în 1989 pentru nenumărate privințe, judecate corect.
După căderea comunismului, pedeapsa cu moartea a fost ștearsă și înlocuită cu pedeapsa închisorii pe viață. Acest fapt a fost comunicat în Decretul-Lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990.
Arădeni condamnați la moarte în comunism
Cu doi ani după înstalarea regimului comunist în România, în 1949, țăranii din Bihor și Arad au început o revoltă în luna iulie, însă a fost oprită de securitate. Motivul revoltei a fost hotărârea pentru „transformarea socialistă a agriculturii”, după ce patru ani la rând partidul negase intenţia de a colectiviza pământul. Acești țărani au fost condamnați la moarte și executați între 1-3 august.
Arădenii care au fost executați în urma revoltei sunt: Mihai Incicău, Teodor Pârvu, Ioan Pârvu, Ioan Stana, Mihai Iacoban, Ioan Mang, Simion Stana, Petru Moț, Aurel Moț, Gheorghe Malița, Gheorghe Ilonca, Mihai Haiduc, Ion Buzgan, Petre Ilonca, Ioan Faur, Gheorghe Marginea, Ioan Pataș și Ioan Moț.
În 2018, s-au găsit în cimitirul Pomenirea din Arad, zece cadavre care aparțin unor persoane care au fost trimise la moarte în perioada comunistă. Dintre ei doar doi erau originari din județul Arad, Lukács Ștefan și Fîntînaru Alexandru.
