Antrenorii și jucători au o știință (care o depășește de multe ori pe cea a jocului) de a împacheta în cuvinte parfumate, realități care nu convin. Este și cazul utiștilor noștri, care după meciul de ieri de la Mioveni au încercat să ne vândă imaginea unei echipe care a fost mai bună, a dominat, a fost „pișcată“ de arbitri și căreia i-ar fi lipsit până la victorie doar un pic de luciditate. Cine a văzut meciul nu poate fi însă păcălit de acest limbaj corporatist într-ale fotbalului. Microbistul de la colțul străzii, din spatele blocului sau din Parcul Bătrânilor a pus diagnosticul exact: UTA a jucat prost, fără vlagă și a avut noroc să scoată și acest punct. Când marchezi un gol din offside, când ai o singură ocazie de gol tot meciul iar adversarul ratează penalty în minutul 90, să pleci acasă neînvins înseamnă noroc.
În afara norocului, UTA n-a avut nimic, din păcate nici măcar mentalitate; sau mai exact a avut o mentalitate, una de echipă mică. Pentru că realitatea asta e: în ciuda susținerii din partea suporterilor, care frizează de multe ori fanatismul, UTA e un club și o echipă mică. Un club mare sau măcar unul care știe ce vrea, trasează obiective pe termen scurt, mediu și lung. UTA nu știe nici măcar ce își propune concret în acest campionat. Iar o echipă mare, sau măcar una care știe ce vrea, nu merge la ultima clasată încercând să ducă meciul tactic într-o zonă favorabilă de unde să speculeze vreun gol decisiv ci se duce și-și impune punctul de vedere din primul minut, arătând clar raportul de forțe.
Mânați mai degrabă de propriul entuziasm decât de jocul echipei, fanii Bătrânei Doamne au stat pregătiți cu pixul în mână să bifeze prima victorie în deplasare a sezonului. Au așteptat degeaba însă pentru că UTA s-a dus la Mioveni la mica ciupeală. A fost „prudentă“ (a se citi fricoasă), fără pressing avansat și fără agresivitate, cu o linie de apărare ținută din nou jos, cu doi mijlocași centrali, Batha și Cascini, care au stat mai mereu în linie în fața fundașilor centrali, fără superioritate pe benzi, fără acțiuni supranumerice și fără presiune pe careul advers. Rarele momente în care echipa a urcat mai mult spre suprafața de pedeapsă a gazdelor, au părut mai degrabă mici tentative pe perioade limitate, după care se revenea în carapacea prudenței. Încercările haotice din ultime 10 minute de a crea pericol, nu pot ascunde strategia din restul partidei, cea care de fapt a fost definitorie. Faptul că UTA a avut posesie nu înseamnă neapărat că a avut și curaj, în multe asemenea momente de posesie, echipa având prea mulți oameni în spatele mingii pentru a dezvolta atacuri periculoase. Este de neînțeles cum echipa care s-a dus hotărâtă să atace în Giulești și a dominat cu autoritate startul acelui meci, nu că n-a fost capabilă dar nici măcar n-a încercat să facă același lucru pe terenul unui adversar mult inferior.
În aceste condiții, Ilie Poenaru a așteptat totul de la sclipirile individuale ale elevilor săi. Însă a avut un singur jucător dispus la efort și la asumarea responsabilității, anume Philip Otele, însă determinarea nu poate ține loc de calitate. Nigerianul a marcat un gol simplu, în care are meritul de a fi apărut la locul potrivit în momentul potrivit, dar după aceea s-a pierdut în driblinguri împrăștiate, centrări ratate și clinciuri cu centralul Marian Barbu, care i-au adus în cele din urmă un cartonaș galben ce l-a trimis pe bancă la pauza meciului. În rest, am văzut în avanposturi doar jucători lenți, vlăguiți, care s-au întrecut în erori tehnice incompatibile chiar și cu nivelul modest al primei ligi din România și care au sfârșit ascunzându-se în spatele alibiului că nu primesc suficiente mingi. Campion din acest punct de vedere a fost Ubbink care, cu tot respectul pentru munca sa defensivă (și într-adevăr a avut și ieri câteva intervenții bune din această categorie) are în fișa postului în primul rând pase filtrante și execuții care să lumineze jocul; ori batavul a fost din acest punct de vedere o deziluzie totală. Iar așa zisele soluții de pe bancă au fost la fel de ineficiente precum titularii. Matei, Ademi, Stahl par din ce în ce mai mult jucători care sunt în lot doar ca să avem suficienți oameni pe foaie.
La finalul meciului, Ilie Poenaru remarca linia de apărare. Doar că și aici observăm că meci de meci defensiva funcționează dar echipa ia gol. Iar cel încasat ieri n-a mai fost rodul unei vizibile greșeli personale ci al unei nesincronizări de natură tactică la o fază fixă. La acea lovitură liberă executată de Antal, Hoxhallari a lăsat ditamai gaura în dispozitiv, între el și Chindriș, spațiu pe care a apărut complet liber Scarlatache, care s-a eliberat mult prea ușor din marcajul lui Batha.
Singura ocazie importantă a UTA-ei a fost și ea rodul unor execuții instinctuale a doi jucători. Șteau (decent la mijlocul terenului dar în continuare foarte slab în bandă, acolo unde se încăpățânează să îl folosească Ilie Poenaru) s-a trezit cu o minge în cap, a reușit să o preia și apoi să îl angajeze cu un gest aproape reflex pe Postolachi, șutul din prima al acestuia neavând însă precizia dorită. Sigur că acum putem să-i facem procese de intenție vârfului basarabean că putea lovi mai corect balonul, dar probabil că dacă nu ai atacanți de calibrul Halland sau Lewandowski, e de dorit să-i creezi vârfului tău măcar 2-3 oportunități pe meci înainte de a-l critica pentru o finalizare aproximativă.
Și, ca să revenim la mentalitatea de echipă mică, aceasta a mai fost scoasă în evidență și la declarațiile de la sfârșitul meciului: oboseală, căldură și arbitraj… iată câteva dintre explicațiile celor implicați direct în prestația modestă de la Mioveni. O echipă mare ar fi găsit mijloacele să câștige și pe căldură contra echipei de pe ultimul loc al clasamentului, o echipă mare, dacă era obosită se ducea și rezolva meciul în primele 30 de minute cu un forcing ucigător, pentru ca apoi să-și conserve avantajul și energia, o echipă mare care are lot echilibrat numeric și valoric (așa cum ne spune domnul Poenaru că are UTA) ar fi schimbat 3-4 titulari care erau mai obosiți după meciul trecut și, în sfârșit, nu și-ar fi căutat scuze într-un arbitraj, ce-i drept cu greșeli, dar cu greșeli de ambele părți.
Din păcate UTA nu are viziune, nu are constanță individuală (un element fără de care valoarea autentică nu există), nu are mai mult de 13-14 jucători de nivelul Superligii și ca urmare nu are mentalitate de învingător și nici curaj. Pe teren propriu adrenalina care vine dinspre tribune face dacă nu jumătate, măcar o treime din munca jucătorilor. În deplasare, unde sunt doar ei și posibilitățile lor, antrenorii și jucătorii își arată adevărata măsură a valorii.
Sigur că această analiză este una de etapă. Ea poate fi contrazisă în viitor de evoluția echipei. Și ar fi bine să fie așa, nu de alta, dar nici publicul nu va putea să câștige la infinit meciurile de pe teren propriu. E timpul ca toată lumea din vestiarul UTA-ei să își accepte cu onestitate limitele și adevărata valoare și să își dubleze munca. Până la urmă, cu răbdare, chiar și o echipă mediocră își poate construi, prin automatisme, o exprimare solidă. Iar dacă nu vor să accepte verdictul de mediocritate, să ne dovedească contrariul și pe alte terenuri din Superliga, nu doar pe cel de acasă.
(foto: uta-arad.ro, csmioveni.ro)
Excelent!!