A-l celebra pe Eminescu

0
317

eminescu2Se împlinesc astăzi 164 de ani de la naşterea lui Eminescu, data de 15 ianuarie fiind cea considerată oficială în urma mai multor cercetări şi confirmată de sora mai mare a poetului, asta deşi Eminescu însuşi trece două date diferite ale lunii decembrie 1849 în documentele gimnaziului din Cernăuţi şi în registrul membrilor Junimii. Cu această ocazie, Biblioteca Judeţeană „A.D. Xenopol” deschide, la ora 15, a opta ediţie a concursului naţional de scrisori, eseuri şi mesaje de dragoste „Dulcea mea Doamnă. Eminul meu iubit…” .
Dincolo de astfel de manifestări tradiţionale însă, poate este şi o ocazie potrivită pentru a ne întreba din nou: ce înseamnă a-l celebra pe Eminescu? Confiscat de xenofobi şi şovini extremişti, de limba de lemn a manualelor şcolare şi de protocronişti, denaturat şi de susţinătorii unor exagerări diametral opuse, Eminescu rămâne cel mai cunoscut necunoscut al culturii acestei generaţii. Puţini tineri cunosc astăzi, de pildă, simplul fapt că Eminescu nu era doar poet, ci şi un minunat prozator şi dramaturg sau un neobosit şi extrem de incomod gazetar.
Fosilizat sub straturi de hiperbole şi comentarii care nu spun nimic, într-un limbaj pe care cel mai probabil l-ar fi detestat, acesta rămâne subiect de conversaţie serioasă doar pentru un grup relativ restrâns de oameni de cultură, scriitori sau jurnalişti. Om al contrastelor, adeseori romantic în expresie, însă cinic în raţionament, idealist poate tocmai datorită unei înfiorătoare lucidităţi, iată cum este prezentat Eminescu de Caragiale: „Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!” .
Ce înseamnă deci a-l celebra ? Cu siguranţă nu a-l îngropa în expresii precum „Luceafăr răpus de soartă” sau a-l plasa în tunul urii. Deşi vorbea de identitate naţională, scârbit de corupţia clasei politice româneşti şi de manevrele marilor puteri, Eminescu era patriot, nu şovin sau xenofob. Lupta din genero­zitate şi necesitate, nicidecum din ură, iar patriotismul său nu ţinea de metafizic, ci de supravieţuire. Îi plăcea să mai bea, îmbiat de prieteni. Scria poeme pornografice. Era dur în gazetărie şi destul de greu de îndepărtat. Pentru început totuşi, poate cel mai bun răspuns l-a dat deja Andrei Gheorghe în „Ultimii ani din viaţa lui Mihai Eminescu”: a-l celebra înseamnă, în primul rând, a-l citi.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.