Eroi nedreptăţiţi

Ziua Armatei este, întotdeauna, un prilej de pioasă aducere aminte despre eroii neamului, despre cei căzuţi la datorie pentru apărarea ţării şi a intereselor ei. Totuşi, astăzi mi-am propus să scriu despre eroii arădeni care s-au bucurat de recunoaşterea meritelor abia după trecerea lor la cele veşnice, nu în timpul vieţii. Ioan Slavici, marele nostru scriitor, s-a „bucurat” de înfăptuirea României Mari fiind închis, de către români, în puşcăria de la Văcăreşti. El, care alături de Mihai Eminescu a organizat marea sărbătoare a tuturor românilor de la Putna, în 1871, care a înfiinţat ziarul „Tribuna” la Sibiu, în 1884, pe frontispiciul căruia scrisese că „soarele pentru toţi românii răsare de la Bucureşti”, care fost închis la Seghedin, pentru că ungurii îl considerau ca fiind prea… român, ei bine, el, Ioan Slavici, a fost închis de români la Văcăreşti pentru că ieşise în faţa armatelor lui Makensen, în 1916, spunând că „bine aţi venit şi ne-aţi scăpat de ruşi”. Ioan Russu-Şirianu, prim-redactorul „Tribunei Poporului” de la Arad, a fost alungat din oraşul nostru de către colegii lui de redacţie, în frunte cu Sever Bocu, pentru simplul motiv că se manifesta prea pe faţă pentru unirea cu România şi „atenta” la siguranţa ziarului. Acest lucru se petrecea la sfârşitul anului 1907, când ziarul se găsea în plin avânt şi se pusese piatra de temelie a noului sediu redacţional. Moare, un an mai târziu, la Bucureşti, de boală şi de inimă rea… Vasile Mangra este un alt mare erou nedreptăţit. Coordonează câteva decenii activitatea politică a românilor din comitat, dirijează „Biserica şi Şcoala” şi este factorul decisiv în ceea ce priveşte apariţia „Tribunei Poporului” la Arad, în decembrie 1896, este cel care coordonează Congresul naţionalităţilor de la Budapesta, din 1895, membru al Academiei Române, vicar episcopal de Oradea, apoi mitropolit al Transilvaniei (1916-1918) în cea mai grea perioadă pentru biserica românilor din Monarhie. Ei bine, astăzi Vasile Mangra este şters din şirul înalţilor ierarhi ortodocşi, fiind acuzat că ar fi trădat cauza românilor ardeleni în anul 1910, când a candidat, ca deputat dietal, pe listele partidului lui István Tisza. Nici Vasile Goldiş nu s-a bucurat de prea mari măriri după 1918. El, care scrisese şi citise Declaraţia de Unire la Alba-Iulia, care înfiinţase şi condusese ziarul „Românul” la Arad şi muncise, zeci de ani, cu pricepere şi dăruire, la propăşirea neamului românesc, era tras pe linie moartă de către ortacii săi „uniţi”, în frunte cu Iuliu Maniu, Ştefan Cicio Pop şi Alexandru Vaida-Voievod, care puseseră mâna pe Partidul Naţional Român şi conduceau guvernele de la Bucureşti. Am mai putea vorbi şi despre toţi acei fruntaşi arădeni morţi în puşcăriile comuniste, sau deportaţi prin câmpiile Bărăganului, pentru simplul motiv că erau „chiaburi” sau aveau prea multă şcoală şi nu-i acceptau pe comunişti. Sau despre ofiţerii Armatei Române, închişi şi exterminaţi în temniţele de la Aiud sau de la Făgăraş, pentru simplul motiv că nu acceptau să-şi încalce jurământul dat Regelui şi Ţării. Sau despre Majestatea Sa, Regele Mihai I de România, care şi-a serbat ziua de naştere şi de încoronare tocmai ieri, 25 octombrie 2015.