Zilele trecute discutam cu o persoană stabilită în Olanda de câţiva ani, care îmi spunea despre cât de bine a fost văzută fapta pilotului care, la început de an, a luat decizia de a ateriza de urgenţă pe aeroportul din Bucureşti pentru a salva viaţa unui copil aflat la bord. O aeronavă care please din Amsterdam către Singapore, la începutul acestui an, a aterizat de urgență la București, după ce un băiețel s-a simțit atât de rău încât și-a pierdut cunoștința. Cursa KLM 835, Amsterdam – Singapore, a ajuns deasupra României la miezul nopţii. Comandantul a anunţat turnul de control că are o urgenţă medicală la bord, că trebuie să aterizeze de urgenţă şi a cerut un echipaj de salvare pe Otopeni. Copilul avea febră mare şi convulsii, acesta fiind preluat imediat ce aeronava a aterizat, de către echipa medicală a aeroportului Henry Coandă.
Copilul, un cetăţean francez, în vârstă de doar doi ani, plecase la Singapore împreună cu mama sa. Din câte susţin medicii români, se pare că acesta suferea de o infecţie gravă în organism. După aterizare, echipa medicală care a mers să preia copilul de la bordul aeronavei, l-a găsit într-o stare mai bună pentru că un medic care era deja la bord îi făcuse de urgenţă împachetări cu gheaţă, ca să îi scadă febra foarte puternică. Copilul, însoţit de mama sa, a ajuns la Spitalul Grigore Alexandrescu. Medicii l-au îngrijit, iar spre dimineaţă băiatul a fost deja externat.
În urma acestui incident, căpitanul aeronavei a fost declarat, pe bună dreptate, un adevărat erou.
Aceeaşi cunoştinţă din Olanda îmi spunea mereu despre cât de bine se simte departe de ţara în care s-a născut, România, despre diferenţele uriaşe dintre cele două ţări. Cum privind dinspre Olanda înspre noi, România pare atât de îndepărtată de civilizaţia europeană. Omul revine cel puţin o dată pe an acasă, iar cu cât se apropie de ţară, totul parcă se ofileşte, devine tot mai şters, intrând parcă într-o junglă urbană ceţoasă, plină de disperare şi incertitudine. Nu de puţine ori mi-a spus că dacă ar fi să se îmbolnăvească în ţară ar muri doar din cauza condiţiilor din spital, fără să mai ajungă să fie operat. În multe privinţe, i-am dat dreptate omului, însă i-am amintit despre eroul aeronavei. Acesta a devenit erou pentru că a luat o decizie înţeleaptă să aterizeze pe cel mai apropiat aeroport. Dar nu el a fost până la urmă cel care i-a salvat viaţa copilului de doi ani. Mă întreb oare cum s-ar fi comentat ştirea în Olanda dacă acel copil ar fi murit în vreun spital din România. Dacă personalul medical de pe aeroport nu ar fi fost capabil să preia copilul, să îl menţină în viaţă şi să îl transporte în cele mai sigure condiţii la spital. Dacă odată ajuns acolo, medicii „sălbatici“ din această junglă de ţară nu ar fi fost în stare să salveze viaţa copilului. Dar despre eroii aceştia nici măcar nu s-a adus vorba. Este, într-adevăr, ceva normal ca medicii să îşi facă bine meseria chiar dacă trăiesc într-o junglă, dar atunci la fel de bine putem spune că şi căpitanul olandez al aeronavei putea să fumeze o ţigară şi să considere că nu poate ateriza pentru crizele unui copil de doi ani, ori că şi-a reveni el cumva. Mi s-ar fi părut corect ca şi medicii români să fi avut parte de aceeaşi măsură de eroism precum căpitanul avionului.
