Declar cu mîna pe Coran, pe Talmud, pe Biblie şi pe orice altă carte cu autor multiplu sau anonim (minus constituţii sau coduri de legi), că sînt şovinist înverşunat şi-am să mă fac şi mai şi decît sînt. Mai declar ritos că sînt exclusivist „la sînge”, dar vorba ceea din popor: „… şi mi-i drag pînă la al miilea neam de cel ce iubeşte glia asta şi graiul ei îngereşte de frumos şi de doinitor.”.

Mai declar cu sete că de la facerea lumii pînă astăzi n-a-ncăput în neamul părinţilor mei şi-n neamul moşilor şi strămoşilor mei vreun stricător de istorie, de limbă şi de neam – adică de omenie, şi-unui asemenea individ îi voi scoate urmele din sufletul meu cu cazmaua, cu tîrnăcopul şi cu lopata, chiar de-ar trebui să-mi netezesc inima cu plugul pentru asta.

Ştiu din fragedă pruncie că-s român şi că vieţuiesc în România. Bine: România poate fi iubită sau blamată, după cum simte şi resimte fiecare – că nu se poate iubire cu forţa, iar cînd se poate totuşi, aia nu mai e iubire ci-i viol.

Mai ştiu tot de pe-atunci (din pruncie), că-s român. Bine: n-am vrut neapărat să fiu român, dar s-a făcut aşa că m-am născut român – şi nu pot schimba asta. Că-s fericit din cauza întîmplării de nu-mi mai încap în piele de bucurie e o altă întîmplare inexplicabilă, după cum mă aflu neomeneşte de fericit să-i iubesc pînă dincolo de cîntec pe cei care iubesc ţara asta, neamul ăsta, istoria asta – adică adevărul deasupra a orice altceva.

Aşa fiind, mi se-ncrîncenează toate urile viforoase cînd unul de-al meu „e luat la ochi” fiindcă se-nveleşte-n roş-galben-albastru şi urcă steagul ţării pînă sub tălpile lui Dumnezeu, pîn-acolo unde aerul e-atît de rar încît te-apucă anemia de la o răsuflare pînă la cealaltă.

Aşa fiind, mă ridic pînă-n tăriile cerului ca să izbesc cu toate puterile-n creştetul nemernicului care s-a sumeţit pînă la a-l fura de nume şi prenume, a-l insulta şi înjosi pe Zoli. Cine-i Zoli? El e fratele meu, cel care mi-a suit gîndul în ţuţudăul Chomolungma ca să pot să văz şi eu cum se vede Pămîntul văzut din cer. Zoli e cel sub tălpile căruia s-a crăpat Pămîntul de-am crezut că şi mie-mi va crăpa sufletul. Zoli e cel care-a ieşit singur din inima inimei Pămîntului cînd pe nimeni dintre cei puternici ai ţării nu-l interesa soarta lui Zoli. Zoli e românul care nu-i nici premier, nici ministru, nici senator, nici deputat, nici judecător, nici procuror, nici mare mahăr de multinaţională cu conturi poprite pentru hoţii de miliarde, ci-i românul intrat în sufletele a milioane de români cu bocancii lui de umblător pe coclauri neumblaţi, cu coarda lui lungă pînă la nesfîrşire, cu pioletul lui şi cu piroanele lui cu care-şi însemnează trecerile peste stînci de netrecut şi suirea pe piscuri de nesuit. Cu tot harnaşamentul ăsta a intrat Zoli în sufletele românilor – şi nici unu, nici măcar unu nu i-a zis „dă-te mai încolo”. S-a găsit însă o otreapă care să-i fure numele şi prenumele – şi cu ele prefăcute-n polonic s-arunce cu lături în români, în neamul românesc – şi-n Zoli. De-aia zic: sînt şovinist pînă-n măduva oaselor şi pînă-n albul ochilor faţă de lepădătura umană care mi-a-njosit fratele. De-aia zic: în lături, nemernice! În lătùri, vierme! Lasă-mi fratele-n pace, că pentru Zoli fac moarte de cetăţean, fie el român sau ungur! Auzi, javră?

Recomandările redacției