•   Interviu cu publicistul şi scriitorul Emil Şimăndan

Urmare din numărul trecut

Publicistul şi scriitorul Emil Şimăndan s-a remarcat printre jurnaliştii, istoricii şi scriitorii arădeni ca fiind singurul autor care a cercetat cu multă acribie evenimentele din Decembrie 1989 de la Arad,  pe care le-a prezentat apoi în următoarele volume: „ÎNTREBĂTORUL DIN AGORA” (Ediţia I – 1999; Ediţia a II-a – 2008 şi Ediţia a III-a – 2009), „ÎN AMINTIREA EROILOR MARTIRI AI REVOLUŢIEI DE LA ARAD” (2003), „VICTORIA DE LA ARAD – 1989” (2009), „DECEMBRIE ’89 ÎNSÂNGERAT. ÎN AMINTIREA ERO­ILOR MARTIRI ŞI RĂNIŢILOR DE LA ARAD” (2009), „VĂ IUBESC ARĂDENI. VALENTIN VOICILĂ ÎN DIALOG CU EMIL ŞINMĂNDAN” (Ediţia I – 2013 şi Ediţia a II-a – 2014). De asemenea este coautor la volumele: „REVOLUŢIA ROMÂNĂ ÎN BANAT” (2009), „INFERN ÎN ROMÂNIA. REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 ÎN PRESA ITALIANĂ” (2011), „OAMENII REVOLUŢIEI” (2011) şi „BATALIOANE ARĂDENE LA TIMIŞOARA” (2014). Având în vedere că în aceste zile se împlinesc 28 de ani de la Revoluție, am dorit să îi adresăm câteva întrebări arădeanului care a cercetat cel mai mult ceea ce s-a întâmplat în muni­cipiu Arad în acele zile de foc. Printre altele, acesta susține că exis­tă forțe oculte care nu doresc să se afle cum au murit, după 22 decembrie 1989, 834 de manifestanți.

– Ce ne puteţi spune despre Revoluţia „de sânge” – ca să folosesc clasificarea dumneavoastră?
– Destabilizarea municipiului s-a produs în seara zilei de 22 decembrie odată cu sosirea generalilor Nuţă şi Mihalea de la Timi­- şoara, care erau însoţiţi de o echipă de trăgători de elită, cu toţii aflaţi în cursă de seară Bucureşti – Timişoara – Arad – Bucureşti, într-un ROMBAC 111, navă care nu a mai primit permisiunea să-şi continuie zborul spre Bucureşti, iar pasagerii au fost cazaţi pentru o noapte la Arad, la Hotelul „Parc”.
– Cum s-a produs „destabilizarea municipiului”?
– Am scris şi am dat mai multe interviuri despre acest moment foarte confuz, care a dus la primii morţi în Arad. Nu este cazul ca să repet prea multe lucruri din ceea ce am scris deja în cărţile pe care le-am publicat. În primul rând cine erau cei doi generali amintiţi? Conform documentelor de arhivă legate de „Procesul de la Timişoara” la care am avut acces prin bunăvoinţa Asociaţiei Memorialul Revoluţiei 16 – 22 Decembrie 1989  din Timişoara, gen. lt. Constantin Nuţă şi locţiitorul acestuia, gen. mr. Velicu Mihalea, în decembrie 1989 erau persoane compromise, dar pentru serviciile pe care le-au făcut puterii ceauşiste nimeni nu avea curajul să-i cerceteze, să-i judece şi să-i pedepsească conform legii pe care o suportau toţi românii. Ambii generali erau nişte bişniţari şi infractori de drept comun, care lucrau mână în mână – conform comisarului Traian Tandin – cu capii lumii interlope, strângănd averi în bunuri, bani, valută şi bijuterii (am citat din volumul „Crime pasionale în România”, Bucureşti, Editura „Vremea”, 2009). O altă parte a averii acestora provenea prin jefuirea banilor lucrătorilor de miliţie din Capitală şi din ţară, care erau obligaţi să cotizeze cu mari sume de bani pentru sprijinirea echipei de fotbal „Victoria” din Bucureşti (Club al Miliţiei Capitalei, al cărui preşedinte era colonelul Bărbulescu), bani care nu se scriau în evidenţe (negri) şi intrau în buzunarele celor trei. Dacă vreun lucrător de miliţie îndrăznea să nu cotizeze (sumele erau fixe) era imediat dat afară din instituţie!… În faţa unor asemenea bandiţi nu aveai voie să crâcneşti.
– Poporul nu avea de unde să cunoască cum mai marii puterii încălcau legea, în loc să-i apere de rele! Ce misiuni au avut cei doi generali la Timişoara?
– În calitate de adjunct al Ministrului de Interne şi şef al Inspectoratului General de Miliţie (IGM), gen. lt. Constantin Nuţă, împreună cu locţiitorul acestuia, gen.mr. Velicu Mihalea, în ziua de 17 decembrie 1989, cu un grup de colaboratori cu funcţii de conducere din fosta Miliţie s-a deplasat la Timişoara cu misiunea de a organiza reprimarea manifestaţiilor antidictatoriale. În volumul „Crimele Revoluţiei” (Editura Bucureşti, Adevărul Holding, 2010) se subliniază, printre altele, că generalul Constantin Nuţă a încercat să aplice şi la Timişoara modelul pe care l-a aplicat la „Braşov – 1987”. A organizat opt dispozitive mobile, compuse din ofiţeri şi subofiţeri de Miliţie, completate cu subunităţi de la Trupele de Securitate sau Grăniceri. Fiecare dispozitiv cuprindea între 25 – 30 de cadre, se pregătea „un adevărat măcel!” (pag. 348 – 349). Astfel, îndată ce a ajuns la Timişoara, Nuţă a organizat arestarea şi interogarea a sute de manifestanţi (printre care s-au aflat şi o serie de arădeni, studenţi şi muncitori ceferişti). Era recunoscut ca unul dintre cei mai duri ofiţeri de la vârful Miliţiei şi puterii comuniste. A organizat – vă rog domnule Lucian Şerban să reţineţi – sustragerea a 43 de cadavre de la morga Spitalului judeţean din Timişoara şi transportarea lor la Crematoriul „Cenuşa” din Bucureşti, în scopul de a fi incinerate şi a li se pierde urma, pentru a nu se cunoaşte proporţiile masacrului de la Timişoara din noaptea de 17 spre 18 decembrie 1989!
– Cum au ajuns cei doi temuţi generali la Arad în seara zilei de 22 decembrie?
– După fuga lui Ceauşescu, cei doi generali au hotărât să se întoarcă la Bucureşti cu avionul de seară, un BAC – 111, care circula, cum am prezentat deja,  pe ruta: Bucureşti – Timişoara – Arad – Bucureşti. În momentul în care avionul a aterizat pe Aeroportul din Arad, în urma unui ordin primit de la Comandantul Aviaţiei Civile, avionul nu a mai putut să-şi continuie zborul spre Bucureşti, a rămas peste noapte la Arad, iar pasagerii – între care se aflau şi 16 subalterni ai celor doi generali – au fost cazaţi la Hotelul „Parc”. Subordonaţii din Arad, de la Miliţie şi Aeroport, care cunoşteau duritatea absolut ieşită din comun al celor doi generali, care pot să facă mult rău oraşului, au alertat noua structură de conducere, de fapt în formare, a judeţului Arad, după care comandantul Gărzilor Patriotice, colonelul Liviu Stranski, a început să împartă arme revoluţionarilor arădeni pentru a apăra Consiliul judeţean. Este un episod încă neelucidat privind istoria Revoluţiei din Decembrie 1989 în municipiul Arad. Nu se cunoaşte cu exactitate care a fost rolul celor doi generali în declanşarea focului armat în noaptea de 22 spre 23 decembrie în Arad, soldat cu primele victime – morţi şi răniţi – de la Podul „Decebal”. Psihoza prezenţei generalilor Nuţă şi Mihalea la Hotelul „Parc” a fost amplificată prin telefoanele pe care aceştia le-au dat subalternilor locali, de la Miliţie, apoi la Frontul Salvării Naţionale, timp în care revoluţia „de catifea” din Arad s-a transformat într-o revoluţie „de sânge”, cu un epilog tragic, cu 19 morţi şi 38 de răniţi.
– Aţi scris şi publicat două volume dedicate Eroilor Martiri ai Aradului. Aţi reuşit să elucidaţi împrejurările în care tinerii revoluţionari şi-au pierdut viaţa, cine sunt criminalii care i-au împuşcat?
– Cărţile pe care le-am scris despre Eroii Martiri ai Aradului au la bază o documentare specifică istoriei orale, pornid de la relatările camarazilor lor de acţiune. Reportajele şi interviurile pe care le-am luat au un caracter emoţional. Din păcate multe aspecte nu se pot elucida, cei care au dat comanda deschiderii focului stau ascunşi, „blindaţi” în legi şi regulamente care nu pot fi demantelate. Aşa de pildă nici astăzi nu se cunoaşte cine a dat ordinul de a se deschide, pe Calea Dimitrov, foc nimicitor dintr-un TAB al Armatei într-un ABI al Poliţiei, soldat cu morţi şi răniţi. Circulă deja o supoziţie (dacă nu cumva este o nouă diversiune) că ordinul a venit de la comandamentul Diviziei din Oradea, de care aparţinea Regimentul din UM Cetate! Nu mi-am propus să analizez în acest dialog asemenea momente (şi acţiuni) din timpul Revoluţiei în Arad, deosebit de grave, soldate cu morţi şi răniţi, şi care cer o abodare complexă, inter-arme. Dar din documentările pe care le-am efectuat, în plan jurnalistic,  pentru publicarea celor zece cărţi despre Revoluţia din Decembrie 1989 de la Arad (șase volume proprii şi patru în colaborare cu cercetători din Timişoara şi din Arad) pot să afirm, fără echivoc, că nu am aflat absolut nimic legat de o eventuală implicare a serviciilor străine în timpul Revoluţiei  în municipiul Arad, cum se încearcă să se acreditează tot mai apăsat această idee la nivelul general al ţării. În municipiul Arad nu serviciile străine au scos muncitorii din fabricile şi întreprindetrile locale să manifesteze în stradă, împotriva totalitarismului ceauşist. Toate cărţile pe care le-am publicat, inclusiv monografiile prin dialog ale unor personalităţi marcante ale culturii, literaturii şi istoriei naţionale şi arădene (cu Ştefan Aug. Doinaş, Ioan Alexandru, Gabriel Ţepelea, Viorel Gheor­ghiţă, Conelia Bodea, Valentin Voicilă şi altele aflate sub tipar) sunt cercetări istorice, literare şi culturale în care prevalează „obiectul” aşa cum l-am cunoscut şi nu aşa cum aş fi dorit eu să fie! De asemenea sunt conştient că cercetările mele de istorie recentă constituie doar un prag în aflarea adevărului privind  evenimentele din decembrie 1989 de la Arad.  Aş fi foarte bucuros (şi onorat) dacă vreunul dintre studenţii arădeni, pasionaţi de istorie recentă,  mi-ar continua cerce­- tarea efectuată şi să scrie o teză de diplomă, de masterat sau de doctorat în care să prezinte cel mai important eveniment revoluţionar, după 45 de ani de tota­litarism comunist,  prin care a început dematelarea acestui sistem şi într-un oraş cosmopolit, cu bogate şi răsunătoare tradiţii istorice, naţionale, din vestul Transilvaniei şi României!
– Vă mulţumesc!
A consemnat,

Recomandările redacției