Expresii judicioase

„Un aspect important.” – citat dintr-un memoriu judicios
Neam uşor de stăpînit dar imposibil de-nfrînt, românii au trecut prin veacuri săpîndu-şi în oralitatea populară toate strălucirile de spirit pe care nu şi le-au putut nici săpa pe tăbliţe de lut, nici scrie pe pergamente tăbăcite sau pe papirusuri luxoase.
Că înţelepciunea înaintaşilor n-avea egal e-o certitudine care nu mai trebuie demonstrată; ei observau tot, apreciau judicios ce merita aprecieri şi amendau crunt tot ce ieşea din limitele legilor scrise şi nescrise. Erau scurţi în exprimări, că timpul mult le era ocupat cu greutăţile vieţii spre exemplu: stupeau în palme, puneau mîinile pe pari, îşi desenau trei cruci simţite pe chip, ziceau „Doamne-ajută” şi plecau suduind să lupte ba cu Mahomed al II-lea, ba cu Mateiaş-crai, ba cu Jan Sobieski, ba cu tătarii, ba cu ruşii, şi-apoi se-ntorceau la bordeiele lor ca să-şi ducă mai departe fie viaţa, fie moartea, după cum dădea norocul şi duşmanul.
Prima zicere scurtă din înţelepciunea populară românească trebuie c-a fost „om”; „Ăsta da OM”, ziceau, şi-şi suceau mustăţile a mîndrie că şi ei erau oameni. Erau şi din ceilalţi, da-i priveau cu dispreţ şi mustăceau în gura mare: „Iote ce neom e ăla!”. (Încă nu se inventase arta managerială. Cînd totuşi s-a inventat, „ăla” s-a suit pe tron şi-a prăpădit totul în juru-i, că nici ciuma lui Caragea n-a făcut aşa ravagii în popor ca menegeriatu’ văcean în filarmonică).
Mai apoi a urmat sintagma „om bun”: cînd li se-ncrucişau drumurile cu ale „omului bun”, trecătorii îşi scoteau cuşmele de pe cap, îşi plecau frunţile şi-i treceau cu sfială pe dinainte. Se mai întîmplau şi din soiul celălalt, şi-i ziceau „om rău”, sau „hapsîn”, sau „hain”; prin faţa ăstora treceau semeţi, cu piepturile bombate şi cuşmele-ndesate peste plete şi nici nu-l salutau, nici nu-l suduiau, da-l întrebau apăsat: „De ce nu-ţi dai mă demisia?”. (Aşa l-a-ntrebat un pigmeu scripcar pe doctorul-manager al filarmonicii – care filarmonică mai e doar o biată ceată de menestreli gemînd sub cizma grea a ocupaţiei văcene, şi scripcarul n-a mai plecat să scîrţie strunele-n Praga, ci a rămas acasă, ca să se-nveţe minte şi să nu se mai încontreze cu „puterea”).
Altă sintagmă înţeleaptă a fost „ispravă”; din ea s-au trefilat mai apoi formulările „om de ispravă”, „ispravnic” şi „neisprăvit”. „Omul de ispravă” e-acela care face lucrurile foarte bine; el era pus „ispravnic”, adică să se-ngrijească de ceilalţi ca să facă şi ei lucrurile bine. Opusul a fost numit „neisprăvit” şi era dat la o parte şi ţinut şi mai departe, ca să nu-i strice pe ceilalţi. Mai nou, neisprăviţii sunt unşi „prin concurs” numa-n locuri mănoase (să presupunem că la filarmonică, dar nu zicem asta nicidecum!); concurezi singur vineri, da’ postu-i ocupat de marţi – tot de tine.
Mai e o vorbă înţeleaptă care mult îmi place şi care zice-aşa: „Cum îi turcu’, şi pistolu’”. Aici apare însă o problemă dificil de rezolvat (dar nu imposibil): dacă eludăm teoria caducităţii limbajului şi dăm cuvintelor valori matematice (teoria valorii de adevăr a expresiei), avem a calcula cine-i turcu’ care mînuieşte sforile trăgaciului de la pistolul pus pristav peste ce-a mai rămas din filarmonică (fostă instituţie arădeană, devenită văceană de-o vreme). Se-ncumetă careva? Că mie-mi dă „cu rest”.