Fenomenologia nelegiuirii

0
165

În toată istoria omenirii (sau a umanităţii, sau a omului – cum o vrea fiecare să citescă ori să spună), nu s-a pomenit nici măcar o singură lege care să prevadă în cuprinsul ei sau în vreun act adiţional recompense pentru respectarea respectivei norme. Dimpotrivă, orice lege prevede sancţiunile aplicabile în caz de încălcare, sau face trimitere la un cod special care înşiruie sancţiuni în cazul încălcării diferitelor legi. Bunăoară, dacă eu încalc legea circulaţiei suindu-mă cu roaba pe vreun pieton, legea circulaţiei face trimitere la Codul Penal, iar poliţia îmi face trimitere în judecată pentru vătămare sau pentru ce comoţie i-oi fi provocat eu pietonului călcându-l cu mijlocul de locomoţie amintit.
Îndeobşte, călcarea legii în picioare sau cu roaba se numeşte nelegiuire, iar călcătorii de legi sunt denumiţi la grămadă nelegiuiţi (a se consulta Dicţionar Explicativ dacă este necesar).
Viaţa demonstrează cu prisos că multe nelegiuiri se mai pot face şi cu bocancii, şi cu roaba, şi cu pixul… Ca o constatare simplă, pornirea spre nelegiuire seamănă cu pornirea spre politică precum două boabe de rouă între ele: nu-ţi trebuie nici minte multă, nici şcoli înalte, ci doar voinţă de fier şi încăpăţînare de asin oprit cu trăsura-n pantă. Dacă ai totuşi ceva diplomă, cu-atît mai bine; dacă ai şi-un titlu-n vîrful proţapului, nimic nu-ţi mai poate sta împotriva avîntului de-a buşi legi cu roaba şi de-a turti norme sub pingele.
Eşti doftor – şi totuşi eşti un nimeni – dar te arde la lingurică să fii cineva; ce te faci? Păi te faci manager. Pardon: nu te faci (că nu eşti în stare), dar te face altcineva. Odată ajuns în scaun, prinzi şi curaj, şi rădăcini – şi brusc te simţi Dumnezeu. Ca Dumnezeu ce eşti, dai afară doi diavoli-sticleţi-cîntători lipindu-i legii un dos de labă-n bot. Sticleţii nu se lasă, ci zboară la judecată. Judele vede că legea-i cu botul borcănat, aşa că-i repune pe sticleţi la locurile lor de diavoli şi-l obligă pe Dumnezeu să le deie grăunţele de care i-a văduvit de cînd cu darea pe uşă afară. Dumnezeu le dă grăunţele din hambarul celui care l-a-nscăunat, adică al divanului public, numai că divanul n-are-n hambar capitol de plătit nelegiuirile lui Dumnezeu. Cum „La loi c’est la loi”, divanul le ia din alt capitol (ceea ce se cheamă deturnare de grăunţe), şi-l trage pe Dumnezeu „în cremenal” ca să-şi recupereze boabele – ceea ce reuşeşte. Problema e că divanul a dat grăunţele cu grămada, deodată, şi i le ia-napoi lui Dumnezeu una cîte una, lunar.
Ca Dumnezeu, te doare-n cot de legi, adică nici măcar în cot nu te doare, aşa că modifici programul Raiului cum îţi tună ţie prin cap (un fel de-a spune, că nu-i cap orice dop înfipt în gît ca să nu intre ploaia). De lege nu-ţi pasă (că n-ai mai fi Dumnezeu dacă ţi-ar păsa), aşa că motivezi modificarea cu o declaraţie de presă a Celui Prea Înalt. Nelegiuirea reuşeşte, aşa că privighetorile devin ciori, cîntecul se preface-n croncănit şi Dumnezeu se simte bărbat.
Te vizitează-ntr-o zi Satana. „Doamne, m-au chemat englejii să le tuşesc în corn, aşa că fie voia ta să plec pentru o lună, şi nu-mi trebuie nici firimiturile de-aici…”. „Bine băi Satano, du-te, că te las”. Satana iese, scrie o cerere de concediu fără firimituri, îşi ia straiţa şi cornul şi pleacă-n Anglia. Tu, Dumnezeu forţos, îi iei cererea, i-o respingi şi-l pui pe liber, că doar eşti Dumnezeu, ce dracu’!.
Vine la tine un guguştiuc şi-ţi zice: „Doamne, m-a rugat un stol de cuci şi de cuce să merg cu ei în Olanda ca să-i ajut la cucăit…, aşa că dă-mi liber să zbor spre ţara lu’ Buhoglindă…!”. Ţie ţi se umflă Dumnezeirea ca guşa curcanului şi răspunzi din înaltu-ţi: „Nu-ţi dau, guguştiuce, c-ai făcut grevă şi ţi-ai înfoiat penajul împotrivă-mi…!”, aşa că guguştiucul care n-a stat cuminte a stat acasă. Deosebit, o cinteză care n-a făcut grevă, ci a stat cuminte, stă acum prin cele State Unite, c-aşa scrie la Cartea Cărţilor: „… că eu sînt un Dumnezeu milos, care mă-ndur pînă la al şaptelea şi al şeptelea neam de cei ce n-au făcut greve şi care tac precum porcu-n păpuşoi, dar mă mînii şi-i dau afară pîn-oi face scurtă la pix pe cei ce-ndrăznesc să-şi ardice fruntea din colbul duşumelei de pe scenă!”.
Nu ştiu nelegiuire mai gravă decît călcarea-n picioare a omeniei, cum nu ştiu pedeapsă mai grea decît purtarea la vedere şi la nevedere a unui suflet schimonosit şi cu titlu academic în loc de tremur indicibil.
Vai şi-amar de doctoria şi de doctoreala ta, felcere!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.