Fundașul de fier al Bătrânei Doamne a împlinit 70 de ani. Gabor Biro: „Am iubit UTA toată viața mea!”

Emblema roș-albă i-a stat pe pieptul puternic în peste 300 de meciuri. Gabor Biro, supranumit „fundașul de fier al Aradului”, a împlinit ieri, 70 de ani. Familia și prietenii apropiați i-au fost alături la un ceas aniversar pe care apă­rătorul de altădată îl dă îna­poi și spune că ar face totul la fel: „Sunt atâtea sporturi în care, la ora actuală, câștigi bani mulți. Dar, eu cu cali­tățile mele, tot fotbalul l-aș alege! Bineînțeles, tot la UTA, eu mă consider utist, ară­dean, nu în altă parte. Am iubit-o pe UTA toată viața mea și o iubesc și acum!”
La o poveste, cu Gabor Biro…
– Fotbalul a fost prima dragoste?
– În orașul meu natal, Sfântu Gheorghe, am început ca po­lisportiv. Prima opțiune, locul ne permitea și ne ajuta, o reprezentau sporturile de iarnă. Am jucat hochei, am fost schior, am făcut și un pic de box, până la vârsta de 17-18 ani. În paralel, și fotbal. Trebuia să aleg când am terminat junioratul și am optat pentru fotbal. Zic eu că n-am greșit.
– Dacă nu era să fie fotbal ce v-ar fi plăcut să fiți?
– Spun sincer, cel mai mult mi-ar fi plăcut să rămân ho­cheist.
– Ca Ion Țiriac!
– Da, și el a jucat hochei. Revenind, am promovat în Liga a III-a la 16 – 17 ani. Echipa mea, Oltul Sfântu Gheorghe, era în Seria Sud cu echipele din București, Tehnometal, Metalul, iar eu jucam în atac. La Bucureşti m-a văzut antrenorul Dumitrescu, iar îÎn 25 februarie 1960, nu uit niciodată, s-au prezentat doi con­ducători la mine acasă, la Sfântu Gheorghe – Alexandru Panici și Ludovic Josan, fostul socru al procurorului Kocsis – Josan. Panici a oferit 20.000 de mii de lei. Taică-meu, când a auzit, el câștiga 1.200 de lei pe lună, a rămas așa… Nici nu știam pe hartă unde e Aradul! M-a convins, am venit, joi am avut meci-școală, am avut o extremă stângă foarte bună adversar, mi-a făcut necazuri, dar Dumitrescu m-a băgat în echipă. Primul meci de campionat, culmea, chiar cu Steagul Roșu, unde trebuia să joc inițial. Era pe 2 martie, am câștigat 1-0, eu am jucat bine, ziarele au scris că sunt un tânăr de perspectivă, cum se obișnuiește în asemenea cazuri. Eu n-am mai ieșit din echipă.
– UTA începea să-și clă­dească generația care a câștigat campionatele din 69 și 70.
– Încă două-trei sezoane am mers foarte prost, UTA lupta la retrogradare. Erau destui jucători vârstnici, iar Dumitrescu a încercat să introducă în masă jucători tineri, la 20-22 de ani. Subsemnatul, Domide, Șchiopu, Czako, Moț, Dumitrescu. După trei ani, la vârstnici a renunțat, noi am ajuns la maturitate, aveam 24-25 de ani, iar UTA a început să facă rezultate. Au mai venit încă doi-trei jucători cu experiență, ca Petescu, Lereter, Pojoni, mai târziu Kun, Popovici, Both, am putut să facem rezultate mari, am luat două campionate, am eliminat Feyenoord, și am jucat atâtea meciuri în Euro­pa. Am făcut și rezultate bune, nu doar cu Legia Varsovia sau Tottenham, când am pierdut! În decurs de 11 ani și jumătate, am jucat 330 de jocuri numai la UTA și numai în A. Sunt și maestru al sportului, A, un joc în lotul Româ­niei B, 17 jocuri la națio­nala de juniori și 13 la cea de tineret.
– Sunt regrete?
– Sunt două mari regrete.     N-am reușit să prind echipa na­țională, aveam concurent un jucător formidabil, pe Sătmăreanu I. Era atletic, 1,85, era greu de mișcat de acolo, n-am reușit. Şi al doilea regret e că n-am reușit să joc în meciurile cu Steaua Roșie contra lui Geaici, m-am îmbolnăvit, am avut microbi la ficat, am fost internat. În rest, nu regret nimic. După termina­rea carierei, am fost printre puținii jucători care au ajuns şi antrenori ai UTA-ei. Am făcut școală, am ajuns la UTA în mai multe rânduri, pregătind atâtea generații. N-am reușit performanță pentru că sistemul, trebuie să spun deschis, a fost o piedică.
– Aţi fost antrenor și în multe momente grele pentru UTA.
– Grele. Mă mândresc că jucătorii pe care i-am adus au rămas să joace aici șapte-opt ani. Pe Mitu eu l-am adus de la Orăștie. Eu l-am promovat pe Ungur, era fundaș stânga. I-am adus pe Vișan, Csordas, Vânătoru. Am satisfacția asta a mea. Poate puteam să fac mai mult, dar sistemul nu m-a lăsat să avansez.
– Ce nu se știe de meciurile cu Feyenoord?
– S-au povestit atâtea că nu știu ce ar mai fi. Noi ne-am zis că nu se poate să ne zdrobească, au tot două picioare, antrenorul nostru i-a văzut pe viu și ne-a spus că dacă reușim să anihilăm trei-patru jucători, putem să ne calificăm. Chiar dacă am fost puțin batjocoriți prin presa străină că n-aveam echipament ca lumea. După meci, ziariștii străini s-au rugat de noi să dăm declarații, dar i-am ținut la distanță. Și imediat au început să apară ofertele. Nu ne-au interesat, era greu să joci departe de familie. Lereter a avut prima ofertă, dar când au auzit ce vârstă avea, a căzut totul. Otto Dembrovschi, care nu avea fizic prea sportiv, Bro­sovszky, era foarte tânăr, Domide, subsemnatul, chiar. Dar niciunul nu s-a dus nicăieri. Poate că în timpul ăsta regre­tăm, dar e prea târziu. Am iubit echipa și familia.
– Ați povestit că erați perceput drept un fotbalist dur, dar percepția a fost greșită.
– Am analizat mult termenul „dur”. Dură poate fi o masă din lemn sau fier. E dură. Am fost jucător atletic, cu fizic bun, cali­tăți înnăscute, călite prin frig, prin ski. Toți atacanții erau mai mici, mai firavi. Cum îi atingeam, picau. Îi rugam să nu mai cadă. Contra lui Ghiță Macavei, de la Vagonul, nu mi-a plăcut să joc din cauza asta. Am jucat tare, dar la minge. În 12 ani am fost eliminat de două ori. Am dat cu pumnul, m-a înjurat în continuu de mamă Costică Moldoveanu, de la Petrolul, a decedat. A doua oară, la fel, cu Anghel, de la Timi­șoara, nici el nu mai e printre noi. Nu e adevărat că am fost criminal sau măcelar, nici vorbă. Am folosit ce am avut.
– Care a fost cea mai bună perioadă ca antrenor?
– Aș vrea să spun UTA, am fost pe locul 2, dar trebuie să spun că atunci când promovezi e cel mai bine. Am trei promovări, din categorii mai mici. Cea mai bună ar fi în 81-82, când am promovat din C în B cu Strungul. Am fost apreciat. Iar din județ am promovat în C pe CPL și Indagrara.
– Cine a fost adversarul cel mai greu?
– Mulți am avut. Jucătorii buni, deștepți, mă filau. Știau că nu trebuie să joace aproape de mine. Florea, de la Reșița, m-a știut, când ajungeam în viteză, schimba direcția. Lucescu, chiar dacă i-a fost frică de mine, a avut valoare. Gyorffi de la Stea­gul Roșu, avea viteză formidabilă. Vârf mare a fost Marcu, de la Craiova, alt vitezist.
– Dar erau și care se mutau pe cealaltă parte?
– Erau, spuneau în teren că nu stau lângă mine. Am fost în Olanda, m-am întâlnit cu adversarul meu, Moulijn, s-a stins și el, i-am zis să facem un meci unu la unu. A spus: „Cu tine, nu! Bem o bere și atât!”
La mulți ani, Gabor Biro!