Zicea odată cineva, şi bine mai zicea, că „Multe sînt grădinile lui Dumnezeu, şi tot n-ajung…”.
Care va să zică, oricum am suci-o şi oricum am coti-o, n-avem loc unii de alţii nici pe planeta asta nenorocită şi mare „… cît un fir de praf” (Topîrceanu-a zis-o), nici în Univers. Să nu cumva să-nţeleagă cineva că partea noastră materială e-atît de lungă şi de lată, nu! Nu-i omul atît de mare, ci din contra: e mic, insignifiant, cam cît e-o gînganie în raport cu un roi de galaxii. Ce nu-ncape-n Univers, ce are omul şi n-are nici o altă vieţuitoare (că mineralele oricum n-au aşa ceva), e trufia; asta-l umflă pe om mai abitir decît umfla Ion Lăceanu cimpoiul cînd sufla-n el cu sete, de nu mai încăpem unii de alţii şi-o s-ajungem să-l fugărim pe Dumnezeu ca să-i luăm Cerul (dacă nu cumva am făcut asta demult, cu graţie satanică).
Zice istoria că ultimul om condamnat de biserică la moarte-n Franţa a fost cavalerul de la Barre, un nobil tînăr, de 19 ani; imberbul nu-şi scosese pălăria de pe creştet cînd trecea o procesiune pe uliţă, aşa că a fost torturat şi prăjit pe rug. Drept e că junele mai avea un obicei prost: îl citea pe Voltaire – o nulitate a epocii. Unde mai pui că Voltaire predica toleranţa, nu tortura, slăvea discuţia, nu rugul.
Ceva mai spre noi, Panait Istrati constata că nu te mai arde nimeni pe rug dacă nu-şi scoţi basca în faţa nu ştiu căror moaşte, dar te bagă la zdup sau te-mpuşcă dacă nu saluţi cu respect o cîrpă căreia i se spune drapel (vezi Spovedanie pentru învinşi).
Prin locuri asiatice, închinători la Allah le taie gîturile unora care nu se-nchină lui Allah. Tot pe-acolo, închinătorii lui Yahweh dau cu bombardeaua-n cei ai lui Allah, că şi-ai lui Allah scuipă rachete peste verii lor primari, urmaşi ai aceluiaşi Avraam din Urul Chaldeii.
Mai prin inima Asiei, un soi de budişti se bat cu alt soi de budişti şi-şi scurtează vieţile frăţeşte, deşi duşmăneşte. Sînt şi morţi? Sigur; dar pe cine interesează?
Mai departe-n Asia, Tibetul trage tare să scape de sub robia chinezească. Ruperea n-are conotaţii etnice, că-s chinezi şi tibetanii, dar îl are ca vîrf de lance pe Dalai Lama – popă de-al lor, cel mai mare, un fel de patriarh sau de papă în variantă extrem-orientală.
Prin Japonia e linişte, încă. Sper să nu ţină mult, c-ar face de rîs specia umană. Dacă japonezii n-au de gînd să se ia de beregăţi pentru chestii zen, o evanghelizare-n masă le-ar băga minţile-n cap şi le-ar reduce populaţia drastic, ceea ce ar fi o izbîndă lăudabilă, mîntuitoare.
Americile stau bine: în cea de Sud chipul lui Dumnezeu seamănă izbitor cu cel al vicarului Romei, în cea de Nord Dumnezeu e verde, auriu, cafeniu, diamantin, negru-petrol – adică ban, monedă, bancnotă – tot arme de distrugere-n masă.
„Multe sînt grădinile lui Dumnezeu, şi tot n-ajung…”, că nu poate face Dumnezeu atîtea grădini, şi-atît de mari încît să-ncapă-n ele trufiile care ne definesc ca specie – şi ne descalifică. Dacă Dumnezeu chiar ar exista şi şi-ar putea privi creaţia supremă, şi-ar da moartea cu propria-i mînă – de ruşine.
Doamne, iartă-mă că-s om! Şi mie mi-i ruşine, nu doar Ţie!
