Habotnicii şi comisarul

Trecerea în nefiinţă a maestrului Sergiu Nicolaescu a dezvăluit încă odată că ro­mâ­nul nu poate să nu îşi dea în petic indiferent de ocazie. Unii îl consideră un monstru sacru, alţii un om de nimic iar adolescenţii tâmpiţi de internet ridică din umeri şi spun bancuri în care marele regizor este văzut drept Chuck Norris de România. Şi toate acestea se petrec în direct la ore de maximă audienţă. Iar asta nu este tot. Tămbălăul iscat pe marginea ultimei dorinţe a marelui regizor, şi anume incinerarea aduce în prima linie o argumente pro şi contra unei practici vechi de când lumea. Nu te mai poţi uita la ştiri fără să te agaseze toţi semidocţii care comentează pe marginea subiectului. Unii, precum Jiji Becali par po­gorâţi din filmele despre Evul Mediu ale maestrului şi vorbesc despre osânda veşnică, iar alţii mai materialişti consideră incinerarea un mod de a şterge urmele iar eventualii moştenitori să nu poată ataca în instanţă averea familiei, aşa cum s-a petrecut în cazul lui Adrian Păunescu. Şi-ar mai fi şi nătărăii ce-o dau în New Age şi nici măcar nu ştiu cu ce se mănâncă subiectul.
Din punctul de vedere al Bisericii Orto­doxe lucrurile par foarte simple, cu toate că duhnesc a materialism de la o poştă. În august 2012 Sfântul Sinod al Bisericii Orto­doxe a repus pe tapet o decizie din 1928 prin care celor incineraţi li se refuză slujbele cuvenite pe motiv că această procedură nu respectă canoanele Sfintei Scrip­turi. Privind în urmă, vedem că în 1928 po­pimea scandalizată de deschiderea crematoriului ,,Cenuşa” s-a temut că va rămâne fără muşterii de îngropat, pentru că la fel ca în zilele noastre mafia cimitirelor şi a locurilor de veci funcţiona ireproşabil. Astfel că au lansat o campanie furibundă cu iz pecuniar împotriva celor ce doreau să se încredinţeze după moarte, flăcărilor. La fel ca acum se pomenea de osânda veşnică şi alte poveşti de speriat duminică babele la slujbă. Atunci criza a oprit circul, pentru că odată venită fără să bată la uşă a dus un regiment de clienţi afacerii cu crematorii, procedură mult mai puţin costisitoare decât înhumarea tradiţională, iar clerul s-a dat cu bo­borul oficiind slujbe, doar trebuiau şi ei să mănânce o pâine albă. Pentru că nimic nu-i nou sub soare, nici acum lucrurile nu stau altfel, BOR  aprobând Hotărârea 943 prin care pune laba pe cimitire şi le desfiinţează pe cele private. Atacând cu aceleaşi arme, şi anume refuzul de a mai oficia slujbe funerare la crematorii, prea cucernica noastră Biserică îşi întinde tentaculele peste toată industria funerară, singura care este neafectată, ci din contră, creşte exponenţial cu sărăcia vremurilor de bejenie pe care le trăim. În zilele noastre, când înmormântarea a ajuns un lux din pricina preţurilor din cimitire iar dacă ai ghinionul să îţi moară un apropiat peste hotare trebuie să- ţi vinzi locuinţa pentru al putea duce întreg acasă, asta e fix ce ne mai lipseşte. Tichia de mărgăritar de pe capul chelului. Cu toate asta, Biserica avertizează că : „Lipsa banilor să nu fie un motiv de a incinera pe cei decedaţi, considerând ca înhumarea ar fi prea costisitoare”; şi nu pierde nici o ocazie să ne ceară bani pentru Catedrala Mântuirii Neamului. Degeaba s-a bătut ilustrul defunct cu nemţii, turcii ori legionarii, în faţa hotărârilor implacabile ale Bisericii nefiind văzut decât un sinucigaş care s-a atârnat de bună voie şi nesilit de nimeni în ştreang. Şi i se refuză slujba de îngropăciune. Treaba lor. Sergiu Nicolaescu a fost şi va rămâne cu bunele ori relele sale şi indiferent de interese un monstru sacru al cinematografiei române.