Odată cu campania electorală, majoritatea românilor s-au împărţit în două: pro şi contra, alb şi negru. Parafrazându-l pe G.M. Zamfirescu (mulţumesc domnule Google), românul se împarte între idol şi… ceilalţi, care candidează anapoda. Adică, anapoda din punctul lor de vedere. Şi asta pentru simplu fapt că-l contracandidează pe idol.
Din păcate, acest fenomen devine din ce în ce mai accentuat în România. Ne facem „idoli”, ducem dorul tătucilor şi atunci, în cel mai pur stil comunist, decretăm că cine nu-i cu noi e împotriva noastră. Şi, tot ca pe vremuri, împărţim lumea în „buni” şi „răi”, în ai noştri şi… ceilalţi, ăia anapoda. O lume bipolară, în alb negru. În total contrast cu lumea reală, una gri profund, în care foarte puţine lucruri sunt perfecte, ci mai mult undeva la mijloc.
Din păcate, această împărţeală, între perfecţi şi defecţi, în funcţie de subiectivismul fiecăruia, ne îndepărtează de la o analiză obiectivă. Mă refer acum strict la campania electorală, la modul prin care îi „cântărim” pe candidaţi, dar oricând putem extinde fenomenul şi la alte domenii. În politică, însă, această clasificare duce repercusiuni asupra tuturor. Nu e ca la fotbal, unde cei pro-Steaua (Dinamo sau Rapid) sunt în dispută cu cei anti-Steaua (Dinamo sau Rapid, pentru conformitate). E treaba lor, a microbiştilor, o dispută care nu-i afectează decât tangenţial pe cei care au ca hobby-uri automobilismul, artele marţiale, ciclismul sau mai ştiu eu ce. E o problemă de nişă. În politică, în momentul alegerilor, ne priveşte pe toţi, dacă nu pe moment, atunci în viitorul apropiat.
Această împărţire pe sfere de influenţă (ca să citesc tot din perioada aia, a Războiului Rece), acest subiectivism, această ante-pronunţare pe motive de interes sau sentimentale, omoară însă tocmai ceea ce ar trebui să fie determinant într-o campanie electorală: analiza. Prin lipsa analizei, „idolii” – indiferent de culoarea politică – practic au un avantaj asupra celorlalţi. Şi, cum majoritatea „idolilor” sunt politicieni cu vechi ştate de serviciu, cum majoritatea dintre aceştia sunt „pe funcţie”, din start ceilalţi, cei anapoda, pornesc nu numai cu şansa a doua, ci şi cu un decalaj dat numai de subiectivism.
Aproape fiecare îşi doreşte, cel puţin declarativ, primenirea clasei politice. Dar, deşi majoritatea îşi doreşte acest lucru, totuşi predomină fenomenul ante-pronunţării, implicit se retează din start – sau se dimi­nuează, ca să fiu mai exact – şansele celor care vin din urmă, a celor care ar putea să ajute la această primenire a clasei politice.
Ca să dau şi un exemplu concret, personal mi-a plăcut prestaţia lui Sebastian Bulumac la dezbaterea de săptămâna trecută, de la TVR. A fost relativ coerent, a venit cu argumente, a ascultat şi combătut contraargumentele participanţilor, dar şi a modera­- toarei, a venit cu idei, soluţii etc. Sigur, mai e mult până departe, dar Sebastian Bulumac poate fi unul dintre cei care să revigoreze clasa politică sau măcar cea administrativă. Personal, nu agreez faptul că s-a asociat cu un partid, fie numai şi ca imagine şi logistică, nu ca şi doctrină. Dar îl înţeleg, pentru că, din păcate, fără un sprijin al vreunei formaţiuni politice, şansa de a penetra actuala clasă politică este practic nulă. Şi asta, în primul rând, din cauza idolilor, şi mai ales a celor mulţi, care-i susţin necondiţionat, dar uneori anapoda, pe aceşti idoli.

Recomandările redacției