Dacia a fost printre ultimele provincii cucerite de romani. Din această cauză, colonizarea oficială a noii provincii a fost extrem de bine organizată, iar procesul romanizării s-a petrecut rapid şi eficient. Dar romanizarea unui teritoriu atât de întins n-ar fi reuşit aşa de uşor, dacă nu intervenea şi creştinismul aflat în plină expansivitate, venit la noi îndeosebi pe fileră latină. Cuvintele de factură latină, care dovedesc practicarea cultului creştin, păstrate şi astăzi în limba română sunt deosebit de numeroase: altar, ancoră, înger, biserică, botez, binecuvântare, cimitir, credinţă, cruce, creştin, coroană, câşlegi, cuminecătură, jurământ, păcat, păgân, pâine, porumbel, ulei, vin, Paşti, Crăciun, Rusalii, Florii, Sânziene etc. La fel de numeroase sunt şi cele care definesc meseriile practicate în primele secole creştine: aurar, argintar, cărbunar, cerar, coronar, dogar, fierar, fântânar, focar, frânar, lăptar, lânar, lemnar, măcelar, morar, olar, pâslar, plăcintar, plutar, răşinar, salinar, săndălar, săpunar, spătar, uleiar etc. În primul mileniu creştin, limba latină (protoromână) a fost utilizată ca limbă de cult în tot spaţiul Banatului mureşan, descoperirile arheologice reprezentând o dovadă incontestabilă în acest sens.
La Lipova, de exemplu, au fost descoperite vase în formă de peşte în care se păstrase uleiul sfinţit (ampulla), ornamentate pe o parte cu o cruce cu braţe egale, iar pe cealaltă cu un chrismon, deci rolul lor ca vas sacru, de cult, este mai mult decât evident. Orificiul pentru alimentare cu ulei este plasat pe spatele peştelui, între două aripioare perforate anume, pentru a permite suspendarea lui deasupra altarului, cu ajutorul unei sfori. Izvoarele scrise paleocreştine (Sedulius, Epist. XII; Sf. Ioan Gură de Aur, Hom. XIII) semnalează vase euharistice în formă de porumbel, iar în Viaţa Sfântului Vasile cel Mare este menţionat un porumbel de aur în care „…după ce a frânt pâinea în trei părţi, partea a treia a depus-o într-un porumbel de aur pe care l-a suspendat deasupra altarului.” Alte izvoare scrise menţionează episcopi sau papi care donează astfel de porumbei de uz euharistic, din aur sau din argint, diferitelor biserici.
După retragerea aureliană, când limba latină nu mai era limbă oficială de stat în Dacia, primele informaţii scrise despre Banat ne parvin din partea lui Priscus Panaites Retorul, învăţat care s-a născut la Panion, în sudul Traciei şi a trăit la Constantinopole. În anul 448 Priscus Panaites Retorul face parte din delegaţia trimisă de către împăratul bizantin Theodosius al II-lea la curtea regelui hunilor, Attila, iar fragmente din scrierile lui s-au păstrat în excerptele făcute de un alt împărat bizantin, Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959). Cronicarul Priscus, însoţind delegaţia bizantină, ajunge la curtea lui Attila, unde stă la masă lângă un barbar care vorbea limba „auşonilor” şi pe care el, romanul, a înţeles-o. Evident, este vorba despre un grai latin sau cât se poate de apropiat de limba latină, de fapt proto-româna în formare. B.P. Haşdeu precizează că sufixul „oiu”, relatat în text, se rosteşte la bănăţeni şi la macedoromâni „oniu” (strigoi-strigoniu), derivând din sufixul latinesc „oneus”. Ca atare, preciza Haşdeu, vechiul cuvânt bănăţean „auşoniu” este de trei ori romanic: prin tulpina „avus” şi prin sufixele „us” şi „oniu”. În plus, „Ausonia” era o provincie antică în Italia, astfel că Priscus l-a denumit „auson” pe proto-românul pe care-l întâlnise la curtea lui Attila din Banat. Conform informaţiilor primite de la Priscus, aflăm că la curtea lui Attila se vorbeau trei limbi: cea a ausonilor, cea a hunilor şi limba goţilor.
După oficializarea creştinismului ca religie de stat de către împăratul Constantin cel Mare, preoţii şi episcopii misionari îşi ţineau predicile şi oficiau serviciul religios în limba celor care locuiau în teritoriul respectiv. Iniţial, creştinii nu aveau necropole separate şi nici nu-şi îngropau morţii cu obiecte materiale distincte. Abia mai târziu apare vasul cu apă sau moneda pusă în mâna sau în gura defunctului, precum şi inscripţiile funerare. În secolele V-VI încep să apară şi fibule sau catarame decorate cu cruci în mormintele din zona Banatului mureşan, cum s-au descoperit la Sânicolau Mare. Una dintre cele mai importante descoperiri arhologice are loc la Felnac, în imediata apropiere a comunei Secusigiu, de unde au fost scoase la lumină mai multe tipare pentru turnarea crucilor şi a altor podoabe, semn că în zonă existau meşteşugari având ateliere destul de avansate pentru acea perioadă. Crucile turnate la Felnac erau utilizate în tot arealul comunei Secusigiu. Despre tezaurul de la Sânicolau Mare, care a aparţinut probabil unei biserici episcopale din caganatul avar, specialiştii sunt de părere că piesele descoperite aici au fost lucrate cu siguranţă în atelierele bizantine, iar pe un vas a fost inscripţionat în limba greacă textul: „Prin apă curată, Doamne, spre viaţă veşnică.” Despre tezaurul descoperit la Sânicolau Mare, reputatul cercetător şi universitar clujean Mircea Rusu este de părere că „acesta a fost recuperat doar parţial, căci în afară de cele 23 de vase de aur şi cornul de suflat al unui comandant de cavalerie (cf. Mauricius, Strategicon, II, 16), au mai existat şi alte vase, precum şi o cruce masivă din aur pe care descoperitorul ar fi donat-o mănăstirii Bezdin, la care se mai adaugă şi o ladă plină de monede de aur, despre care nu se ştie unde au ajuns. Cert este că acest tezaur de o valoare istorică inestimabilă, cuprindea şi vase euharistice care obişnuit intrau în patrimoniul liturgic al unei biserici episcopale, la care probabil a slujit şi episcopul Ursus, situată undeva în zonă. Ipoteza este confirmată şi de allte vestigii arheologice creştine descoperite în localităţi învecinate, cum ar fi inelul din aur decorat cu o cruce provenind dintr-un mormânt de la Sânicolau Mare, vasul euharistic decorat cu cruce de la Periam, ori tiparele din plumb în formă de cruce de la Felnac, indicii care semnalează prezenţa creştinilor din Banatul mureşan în secolele VII-VIII.”
