O veche legendă amerindiană popvesteşte despre un viteaz care a găsit într-o zi un ou de vultur şi l-a pus într-un cuib de pui de preerie. Puiul de vultur a văzut lumina zilei odată cu puii de preerie şi a crescut alături de ei.

Toată viaţa lui, tânărul vultur a făcut exact ceea ce au făcut puii de preerie. Ciugulea insecte şi scurma după râme în pământ.Cloncănea şi cârâia exact ca un veritabil pui de preerie. Iar când zbura stârnea un nor de pene pe o distanţă de câţiva metri.

Până la urmă, acesta era stilul de zbor al puilor de preerie.

Anii au trecut şi vulturul a crescut. Într-o zi văzu o pasăre minunată care plana în înaltul cerului albastru fără nori. Elegant, pasărea uriaşă se rotea mişcându-şi încet aripile aurii.

„Ce pasăre minunată!“, exclamă vulturul nostru către prietenii lui, puii de preerie. „Ce este?“ „Ăsta-i un vultur, regele păsărilor“ a cloncănit unul dintre pui. „Dar ar fi bine să laşi baltă. Tu n-ai putea să fii niciodată un vultur.“

Şi uite-aşa, vulturul a uitat de pasărea magnifică şi a murit convins fiind că este un pui insignifiant de preerie.

Unul dintre personajele politice de după revoluţie care m-au marcat şi m-au impresionat fără nici o rezervă a fost Ion Raţiu. Acesta s-a remarcat în anul 1990 când în CPUN cineva a propus ca partidele de stânga să fie excluse. Ion Raţiu a fost singurul împotriva acestei decizii, susţinând că într-o democraţie adevărată toate forţele politice au dreptul la exprimare. De altfel Ion Raţiu este cel care a spus: „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine.“  Elegant, amabil, mereu zâmbitor, Ion Raţiu cu papioanele sale a fost o figură importantă şi plăcută a anilor de după Revoluţie. L-am cunoscut personal. Farmecul lui încă îmi stăruie. Venea des la Arad, era deputat al judeţului nostru în Parlamentul României. Cu mari emoţii (mă apăsa pe umeri toată greutatea familiei sale ilustre), i-am solicitat odată un interviu pentru ziarul la care lucram. A fost de acord pe loc. Mi-a spus să vin la el, la Hotel Parc, la ora 16,30. Ca să fiu sigur că nu întârzii, de pe la ora două mă tot învârteam în jurul hotelului. La ora stabilită am bătut la uşă, aşteptând să-mi deschidă unul din bodyguarzii personali. Aiurea! Ion Raţiu mi-a deschis chiar el. Cât despre paznici n-avea nici măcar unul. Era aproape gol, ieşise din baie şi avea în jurul şoldurilor un prosop. Aşa mi-a răspuns marele om politic la întrebări: înfăşurat într-un mare prosop de baie. Dar chiar şi aşa avea o prestanţă şi o aură de nobleţe pe care n-am mai întâlnit-o la absolut nici un om politic. Atunci mi-am dat seama că aura lui de nobleţe nu venea deloc de la hainele-i impecabile sau de la papionul londonez. Aura de nobleţe o purta în spirit, aşa cum numai marii oameni o poartă.

Până acum am vorbit despre un vultur. Politica românească mai are oameni politici valoroşi, capabili să conducă această necăjită ţară. Şi ei sunt vulturi. Dar sunt nişte vulturi crescuţi în cuibul unor mediocrităţi notorii, care în loc să-i înveţe să zboare majestuos ca un vultur adevărat îi învaţă să se învârtească în cercuri joase, stârnind praful. Ca acel vultur veritabil, educat într-un cuib de pui de preerie. Aceştia nu vor fi vulturi politici niciodată. Au fost învăţaţi să înoate în praf.

Recomandările redacției