Istoria pe muchie de cuţit: Parlamentul va decide rolul Aradului în Revoluţia din 1989

Întâmplările cunoscute şi necunoscute din ultima decadă a lunii decembrie 1989 au provocat ulterior emiterea a mai multor legi prin care s-au recunoscut şi s-au recompensat meritele luptătorilor din vremea aceea tulbure. Într-o bună şi frumoasă tra­diţie naţională, după trecerea furtunii s-au prezentat la împărţirea recompenselor toate soiurile de oameni, fiecare probându-şi eroismul fie cu documente imbatabile – fotografii, fil­mări ale televiziunilor de ştiri sau alte mărturii de netăgăduit, fie cu mărturiile a doi-trei martori, mărturii „pe proprie răspundere”. S-au constituit  asociaţii de revoluţionari şi fundaţii ale revoluţionarilor, s-au făcut pro­teste, dar s-a legiferat după interese obscure – de fapt vizibile ca soarele, dar tăcute ca secretele de stat.
Într-o încercare de limpezire a situaţiei, guvernul a emis o nouă ordonanţă, celebra de-acum OUG 95, act normativ care încurcă lucrurile şi mai mult prin operarea cu noi termeni şi cu noi repere temporale. Ordonanţa în cauză este propusă de Secretariatului de Stat pentru Pro­blemele Revoluţionarilor, organism condus de un revoluţionar timişorean necontestat: Adrian Sanda.
Dacă ordonanţa se va aplica în forma propusă de revoluţionarul ti­mişorean, Aradul pierde orice recu­noaştere a meritului de-a fi fost prima capitală de judeţ ridicată la luptă în sprijinul Timişoarei, deci şi revoluţionarii arădeni vor pierde meritele recunoscute până acum şi drepturile conferite prin legi.
„Găselniţa” din ordonanţă care scoate pur şi simplu Aradul din istoria Revoluţiei este prevederea că se recunoaşte rolul determinant în Revo­­luţie acelei localităţi în care s-au înregistrat morţi până în data de 22 decembrie. În aceste condiţii, Aradul „nu se califică”, deşi a fost, repet, prima capitală de judeţ care s-a ridicat la luptă în ajutorul Timişoarei. Prevederea ordonanţei este cel puţin ciudată, dat fiind că este gândită de Adrian Sanda, cel care anterior a confirmat contribuţia excepţională a Aradului şi rolul său în generalizarea mişcării protestatare în România.
Nu se putea ca situaţia să nu-i pună pe jar pe revoluţionarii arădeni din 1989. Revolta acestora împotriva prevederii din ordonanţă a generat adunări de protest, sprijinite chiar de asociaţii timişorene ale revoluţiona­rilor. În această direcţie, în încercarea de-a-i sensibiliza pe factorii responsabili şi opinia publică, şi-a ridicat vocea  iarăşi Valentin Voicilă, brăi­leanul împătimit iremediabil de Arad, liderul incontestabil al momentului „decembrie 1989” la Arad. „Ce se petrece acum, cu această ordonanţă de urgenţă, este mai mult decât o nedreptăţire a Aradului; este o insultare a istoriei sale. Adrian Sanda, revoluţionar pe care nimeni nu-l contestă, impune că oraşele cu rol determinant în Revoluţie au fost cele în care s-a murit până în 22 decembrie, iar dacă s-a murit după 22, rolul nu mai este determinant, deci nici merite nu mai sunt, deci nici recunoaşteri. Aradul n-a avut morţi înainte de 22 fiindcă ne-am organizat excepţional. Fuseserăm preveniţi că dacă un singur militar va fi agresat, se va trage. Nici un mi­litar n-a fost agresat – şi nu s-a tras. Prin nu ştiu ce împrejurări, la Lugoj s-a tras şi s-a murit înainte de 22; documentele spun că s-a tras într-un grup de revoluţionari sosiţi de la Timişoara şi care au început să vandalizeze Lugojul. Aşadar nişte vandali revoluţio­nari din Timişoara mor în Lugoj înainte de 22 fiindcă provocau militarii – iar Lugojului i se recunoaşte rol determinant. În Cluj-Napoca au fost ceva mai mult de 600 de soldaţi înarmaţi – şi s-a tras înainte de 22, şi s-a murit, deci oraşului i se recunoaşte rolul determinant. Toate astea sunt documentate. Noi, la Arad, am stat în faţa a peste 1.600 de soldaţi înarmaţi de război, am discutat cu comandanţii şi i-am făcut să înţeleagă că nu armata este problema care ne scoate în stradă, ci sistemul – şi nu s-a tras, deci nu s-a murit, aşadar Aradul nu are rol determinant. Dacă ar fi existat o singură provocare, la Arad ar fi fost iadul pe pământ. Dacă s-ar fi întâmplat aşa, eram oraş erou, iar noi eroi în cimitire. Este trist că propunerea  vine de la Adrian Sanda, chiar revoluţionarul timi­şorean care mărturisea că a venit pe 21 decembrie la Arad, s-a urcat pe un stâlp pentru a împrăştia fluturaşi cu declaraţia Frontului Democrat Român, şi pe bulevard «era lume cât vedeai cu ochii». Tot el mărturiseşte că i s-a făcut groază de mulţimea de militari din oraş şi că a fost scos din Arad, pentru a se întoarce la Timişoara, cu riscuri enorme. Aşadar Adrian Sanda spune că Aradul era în clocot în 21 decembrie, că pe străzi era puhoi de lume, că era armată ca pe front, că i s-a făcut groază, dar că Aradul nu are rol determinant deoarece n-am reuşit să murim până în 22”, ne-a spus Valentin Voicilă.

Sprijinul parlamentarilor pentru prezervarea adevărului istoric asupra rolului Aradului în Revoluţia din decembrie 1989 este, în principiu, demn a fi salutat, deşi n-ar trebui să fie deloc necesar, dat fiind că adevărul nu are nevoie de proptele, fie ele chiar şi parlamentare. În cazul de faţă, mulţimea de documente şi de mărturii care atestă indubitabil rolul Aradului în Revoluţia Română din decembrie 1989 ar trebui să facă inutil un astfel de demers. Acest rol este atestat în documente oficiale ale statului român: Caietele Revoluţiei – publicaţie oficială a Institutului Revoluţiei Române (din care Valentin Voicilă face parte şi din care a promis că ca demisiona dacă Aradului i se vor retrage meritele prin această ordonanţă), Raportul comisiei senatoriale privind acţiunile desfăşurate în Revoluţia din decembrie 1989, dar şi în cercetări ale unor publicişti cu autoritate: Emil Constantinescu – Păcatul originar, sacrificiul fondator – Revoluţia din ’89 aşa cum a fost, Emil Şimăndan – Întrebătorul din Agora, Grigore Cartianu – Crimele Revoluţiei, sângeroasa diversiune a kgbiştilor din FSN. Din păcate, nici vraful de documente şi nici fluviile de mărturii nu se pot contrapune unei prevederi din lege: dacă n-ai murit până-n 22 decembrie, salut recunoaştere, la revedere recunoştinţă!

Conform adevărului istoric, Aradul este prima capitală de judeţ ieşită la luptă în ajutorul Timişoarei. Înaintea Bucureştilor care „s-au mişcat” în 21 decembrie 1989 odată cu spargerea mitingului din Piaţa Palatului, înaintea altor oraşe în care „grupuri de colegi au ieşit pe străzi”, Aradul era sufocat de mulţimea muncitorilor ieşiţi în stradă încă în dimineaţa zilei de 21. Aşa spun participanţii la evenimentele de-atunci, iar Valentin Voicilă este liderul lor necontestat şi de necontestat. Aşa spun documentele oficiale, aşa spun cercetătorii. Aşa spun martorii din afara Aradului – printre aceştia chiar Adrian Sanda, cel care recunoaşte arădenilor meritul acesta, dar apoi li-l neagă… fiindcă n-au murit! Cu toate acestea, împotriva tuturor evidenţelor şi împotriva adevărului celui mai limpede, Adrian Sanda stipulează în ordonanţă că acest adevăr e-o minciună, ba chiar şi propria-i mărturie – că în Arad era puhoi de lume pe străzi când a ajuns el în oraş în dimineaţa zilei de 21, ca să-mprăştie fluturaşi cu proclamaţia Frontului Democrat Român din Timişoara, şi că i-au tremurat pantalonii pe el de frică, e-o minciună.

Revoluţionarii Aradului nu cer să li se recunoască meritul de-a fi fost ei cei care-au dărâmat o putere şi un sistem; acest merit nu-l are nici Timişoara, nici Bucureştii, ci ţara toată, norodul cel mult. Ei cer însă să se recunoască Aradului meritul de-a fi fost primul oraş capitală de judeţ care-a sărit încă din dimineaţa de 21 decembrie 1989 în ajutorul fraţilor şi vecinilor din Timişoara. Ei cer să li se recunoască meritul de-a fi stat în faţa a peste 1.600 de militari înarmaţi până-n dinţi şi de-a fi rezistat atunci şi acolo cu spaimele morţii în suflete şi cu soarta timişorenilor în gânduri. Ei cer să nu se mai parceleze istoria pe zile, ore, minute şi secunde. Ei cer să li se ierte vina de-a nu fi murit „la vreme”, fapt care le-ar fi procurat recunoaşteri din partea lui Adrian Sanda şi a guvernului.

Toate aceste cereri n-au fost formulate niciodată de revoluţionarii Aradului, dar toate răzbat viforos şi tragic din tristeţea încrâncenată a lui Valentin Voicilă. Nu-i uşor să stai alături de omul acesta şi să-i suporţi amintirile devastatoare. Întâmplările „de-atunci” îi sunt atât de vii încât pare că le-a trăit cu o clipă în urmă, dar îi sunt la fel de vii întâmplările de-atunci ale celor care i-au fost alături. Valentin Voicilă este cronica vie a Revoluţiei din 1989 în Arad. A promis că va pleca din Institutul Revoluţiei Române dacă Aradul va fi sărăcit prin lege de meritele pe care le are. Este sigur că se va ţine de cuvânt, dar plecarea lui nu va rezolva nimic. De fapt, nici nu este ceva de rezolvat în privinţa adevărului în discuţie, ci în cu totul alte direcţii.

Fie-i permise şi celui ce scrie aceste rânduri câteva interogaţii cărora nu le cere răspuns. Adrian Sanda n-a fost împuşcat în Arad pe 21, când pe străzi era lume „cât vezi cu ochii”, ci s-a-ntors acasă teafăr; dacă totuşi ar fi plecat înapoi la Timişoara ciomăgit cu ghioagele şi cu lanţurile găsite de revoluţionari în sediul Comitetului Judeţean Arad al PCR, recunoştea Aradului, prin ordonanţă, „rolul determinant”? Dat fiind că arădenilor li s-a spus clar că se va trage în plin dacă un singur militar va fi agresat, calmul, reţinerea, organizarea şi disciplina le-au fost comportament degradant – caz în care vandalismul i-ar fi transformat în eroi recunoscuţi?

Se umblă cu foarfeca ordonanţei pe stamba istoriei pentru a se croi veşmânt strâmb adevărului, şi nu-i drept. Aradul nu merită un astfel de tratament. Aradului i se atacă demnitatea fiinţelor care-au stat şi-au tremurat de groaza morţii înaintea puştilor gata de tragere, dar n-au dat înapoi. Aradului i se atacă demnitatea izvorâtă din demnitatea ostaşilor care n-au apăsat de trăgaci, deşi ar fi putut s-o facă.

Mai e timp să se repare toate acestea. Încă mai e timp să se renunţe la răstignirea istoriei pe altarele unor interese străine de adevăr şi de demnitate.