Jihadul meu (I)

De multă vreme-s un admirator fanatic al marii culturi şi civilizaţii arabe – mai degrabă isla­- mice, fiindcă în timp i s-a subsumat încet-încet, prin islam, şi cultura şi civilizaţia persană, şi-aşa au devenit fraţi întru Allah şi-ntru nemurire filosofii Averroes şi Avicenna (dar erau cu mult mai mult decât filosofi),  poeţii al Mutanabbi şi Abu Nuwas, uriaşul mistic ibn Arabi (din creştinism doar excomunicatul Origene din Alexandria i-ar fi fost pe măsură, iar Toma de Aquino şi Francisco ede Assisi ar fi luat conştiincios notiţe), sau genialul şi dumnezeiescul  Omar Khayamm – persan deştept cît universul, că de-ar fi fost grec, Platon şi Aristotel i-ar fi lustruit papucii în palatele istoriei, dezabuzat de toate cele şi care, cu o tristeţe nucleară-n suflet, spunea aşa: „… mai cred în dragoste/ şi-n vin!”. Islamul a avut această proprietate de a atenua şi de-a aglutina în mis­tica-i aparent simplă porniri etnice imposibil de strunit altfel, proprietate pe care creştinismul şi-a refuzat-o constant şi metodic, de la întemeiere pînă azi.
Le-a fost dat acestor giganţi ai spiritului uman, bărbaţi cu care Dumnezeu sau Allah (sau cum i s-o mai spune Divinităţii), ar putea sta la taifas vreme lungă refu­zându-şi somnul, să fie credincioşi unei religii întemeiate din porunca dată de Allah unui analfa­bet: „Citeşte!”. Asta i-a poruncit Allah neştiutorului de carte Mu­-ha­mmad: „Citeşte!”. Primul cuvînt din Coran ăsta este: „Citeşte!”. Coranul nu-i carte pentru idioţi, nici Biblia nu-i carte pentru minţi închipuite.
Îmi vine să mă convertesc la islam numai şi numai de dra-     gul nemăsurat pentru porunca aceasta mai intensă decît detunătura de trăsnet sau de tun Katiuşă ori Dike Berta: „Citeşteee!”. Porunca asta ar trebui scrisă cu litere de foc şi bătută-n piroane pe cer, ca să se vadă din toate colţurile Pămîntului şi din toate cotloanele lumii, iar cine nu i se supune să fie bătut cu vergi de alun peste tălpi pînă-i va veni mintea la cap: „Citeşteee!”. Cum mă ştiu leneş peste poate (ăla cu „Da-s muiaţi posmagii?” e mic copil, un fel de ruşine pentru tagma leneşilor adevăraţi; de era la fel de leneş ca mine, nu mai întreba el nimic în veci, ci tăcea naibii, de lene),  cred c-aş răbda vergi cu nemiluita şi mi-ar fi tălpile-o rană vie, nevindecabilă.
Iubesc aşadar mulţii şi uriaşii bărbaţi de spirit ai lumii islamice, fie ei arabi sau persani sau turci sau ce-or mai fi, dar nu cunosc nici măcar o boabă de limbă arabă sau persană şi nu ader la islam cum nu ader nici la creşti­nism. Văd însă cum curge sînge omenesc şi mult acolo unde nişte chiauni de cap îşi dau foc fitilelor în numele lui Allah, aşa cum văd că istoria s-a făcut roşie şi-a luat miros de carne arsă peste tot pe unde-a trecut şi-ncă mai trece crucea purtată de alţi demenţi cărora Dumnezeu le-a stat în gît ca dumicat de anafură, iar săbiile şi le-au spălat şi le mai spală încă în agheasmă.
Islamul e-o religie – şi religia asta-ncepe-aşa: „Citeşte!”.
Creştinismul e-o religie – iar cel al cărui nume-l poartă zicea odată astfel: „Cercetaţi scripturile…!, ceea ce-i totuna cu „Citeşte!”, fiindcă n-ai cum cer­ceta dacă nu ştii buchiile.
De multă vreme mă întreb cum de-a fost posibil şi cum de-i posibil ca două idei fabulos de frumoase să-ncapă pe mîinile unor demenţi ajunşi în vîrfurile puterii în loc s-ajungă-n fun- dul balamucului şi să fie prefăcute-n uneltele celor mai înfiorătoare grozăvii? Răspunsul nu-i greu de dat, ci-i imposibil, şi-atunci îmi vine să spun că „Dracu ştie…!”, însă nu spun, fiindcă-i greu de crezut că Dumnealui ar şti ceva cînd ştiut este că mintea umană-i cea mai frumoasă dovadă a existenţei Divinităţii şi-i cea mai de netă- găduit probă a inexistenţei aceleiaşi Divinităţi.
Adeseori regret că nu-s piatră, ca să dau cu mine-n cape­tele-nfierbîntate-ale nebunilor lumii de să li se spargă ţestele, ca să putem trăi-ntr-o lume ceva mai umană, respectîndu-ne ca fiinţe dacă nu iubindu-ne ca oameni.
(Va urma)