La momentul la care scriu acest editorial nu am informaţia oficială dacă Marine Le Pen a intrat sau nu în finala pentru alegerile prezidenţiale din Franţa. Ultimele sondaje au dat-o ca intrată în finală, dar acest lucru este de un interes secund, pentru că aceleaşi sondaje o dau ca sigur pierzătoare în scrutinul final din 7 mai. Problema este însă că mesajul lui Marine Le Pen, ceea ce reprezintă ea de fapt, a ajuns la inimile multor francezi care i-au acordat voturile, ducând-o atât de sus. Ascensiunea treptată a lui Le Pen, asemănătoare cu a lui Hitler, naşte automat întrebarea dacă Franţa a fost într-adevăr atât de primitoare şi democratică pe cât s-a luptat să demonstreze. Cu doi eurosceptici, Jean-Luc Melenchon (extremă-stânga) şi Marine Le Pen (extremă-dreapta), foarte bine ancoraţi în preferinţele francezilor, Franţa îşi dă singură jos coroana de lauri a libertăţii, fraternităţii şi a egalităţii. Paradisul parizian a cărui uşă era mereu deschisă pentru absolut oricine, în care fiecare negru era acceptat şi adoptat pe loc, unde orice confesiune şi rasă trăiau în acelaşi pat, începe să şubrezească.
Desigur că suntem tentaţi să amendăm acest derapaj al Franţei. Nu ne este pe plac un francez supărat, care stă cu parul în mână şi îşi apără încruntat ceea ce a clădit Moliere, Voltaire, Jean-Baptiste Lully, Gabriel Faure, Paul Cézanne, Jean Cocteau, Edgar Degas, Eugène Delacroix, Albert Camus, Jean-Philippe Rameau, Claude Debussy, Jean-Paul Sartre, Romain Rolland, Victor Hugo, Paul Gauguin, Claude Monet, Hector Berlioz, Camille Saint-Saens, Stendhal, Alexandre Dumas, Alexendre-Gustave Eiffel. Aceeaşi Franţă care i-a primit cu braţele deschise pe Eugen Ionescu, George Enescu, Constantin Brâncuşi, Emil Cioran şi pe mulţi, mulţi alţii.
Aşadar să nu fim tentaţi să îl crucificăm imediat pe francezul supărat pentru că pe uşa deschisă de el au intrat şi alţii care au făcut din ţara sa un loc nesigur, în care nu te mai poţi plimba în siguranţă pe străzi, iar în metrou nu mai poţi citi o carte deoarece trebuie să fii atent la buzunare ori să nu fii înjunghiat, care se uită la mormanele de gunoaie lăsate de comunităţile de culoare în parcurile sale, sau cum turnurile bisericilor creştine se rotunjesc tot mai mult în moschei infecte.
Nu ştiu nici dacă trezirea francezului nu este prea târzie, pentru că vina şi-o poartă singur, sau dacă modul în care reacţionează acum este cel mai potrivit. Cert este că nu îmi doresc să văd o Europă fără Franţa.
O victorie a „favoritului Bruxelles-ului”, Emmanuel Macron, ar revitaliza UE, dar Uniunea are motive serioase să se teamă de o victorie a lui Le Pen sau Mélenchon. Cu doi eurosceptici convinşi şi un pro-european efervescent printre cei patru candidaţi care se întrec umăr la umăr în primul tur de scrutin pentru preşedinţia Franţei, fiecare cu şanse reale de a ajunge în confruntarea finală, alegerile prezidenţiale din Franţa ar putea, deopotrivă, să destrame sau să întărească Uniunea Europeană.
Unsprezece candidaţi s-au înscris în cursa pentru Palatul Elysee, însă doar cinci dintre aceştia au şanse reale să ajungă în turul al doilea, sondajele indicând că cel mai probabil niciun candidat nu va reuşi să obţină victoria din primul tur.
Emmanuel Macron, candidatul organizaţiei civice În Mişcare! (En marche!, liberal-socială), este creditat cu 24% din intenţiile de vot, înaintea primului tur al scrutinului prezidenţial din Franţa, fiind urmat de populista Marine Le Pen, liderul Frontului Naţional, care va fi învinsă categoric în turul doi.
