Un soldat a căzut în tranșee, grav rănit. Prietenul lui i-a raportat superiorului că merge să-l recupereze. Nu te duce – i-a spus acesta – n-ai nici o șansă să-l salvezi, vei muri și tu. Soldatul n-a ascultat: s-a strecurat în liniile inamice și a ajuns la prietenul aflat pe moarte. Acesta a murit în brațele sale. Apoi soldatul salvator a pornit spre regimentul său, dar o rafală l-a rănit de moarte. Ofițerul i-a spus: Ți-am spus să nu te duci. Uite, acum ești și tu rănit grav. A meritat să te duci după el? A meritat; prietenul meu mi-a spus cu ultimele puteri: Știam că ai să vii după mine. Apoi a murit… A meritat! După care soldatul salvator și-a dat și el ultima suflare.
De aproape doi ani de zile la re­dac­ția ziarului nostru își desfăşura acti­vi­tatea în calitate de editor web o tânără ziaristă. În fiecare dimineață la ora nouă se prezenta la redacţie cu o precizie de metronom, apoi, cu aceeași precizie de metronom, la ora 19,00 pleca. Deși eu sunt o fire mai reținută, fiindu-mi necesar mult timp pentru a mă acomoda cu o persoană, cu noua colegă m-am împrietenit în câteva zile. Ea era o fire luminoasă, care degaja optimism și încredere. Era o ingenuă, o persoană plăcută, delicată. Apoi, vestea a căzut ca o ghilotină girondină: colega noastră ingenuă era o persoană aflată în detenție. Dimineața venea, lucra toată ziua la ziar, apoi se întorcea să-și petreacă noaptea în detenție. Când am aflat am rămas inter­zis şi năuc. Tânăra plătea pentru o faptă groaznică, pe care n-a înfăptuit-o. A  comis fapta sau a fost doar o eroare judiciară cum se mai întâmplă, asta nu ştiu. Personal n-o cred în stare de aşa ceva. Ceea ce vreau eu să scot acum în evidenţă este carac­terul, comportamentul şi vitalitatea ei.
Am aflat chiar de la ea că a scris cărţi, că va mai scrie. Peste o lună de zile de la venirea în redacţia noastră, Hedir Al-chalabi (ea este tânăra din vorbire) şi-a lansat un nou volum. Am realizat că această persoană degajă optimism, ştie să te facă să ai încre­dere în tine. Apoi, nici nu s-a stins bine ecoul lansării unei cărţi a mele, când Hedir mi-a poruncit autoritar: vom scrie o carte împreună. Iar am rămas năuc (de fapt de când am început să ne cunoaş­tem, starea mea normală era de năuc: mereu mă surprindea). Am scris cartea, a apărut, am lansat-o în lume. Apoi a stat de mine ca scaiul de oaie să mai scriu. Am mai scris. Şi ea a mai scris, parcă eram la maraton, când unul, când altul scotea câte o carte. Hedir era tonică, te făcea să fii viu, util şi important.
Ei bine, în tot acest timp Hedir se întorcea în fiecare noapte în detenţie unde ispăşea o vină pe care nu şi-o recunoştea. Mi-am dat seama că Hedir Al-chalabi este un caracter puternic, o luptătoare. Nu puţini bărbaţi feroce aflaţi în situaţia ei au clacat, şi-au pierdut minţie sau au ajuns să fie oameni ai străzii. Hedir scria, încuraja oameni, reuşind ca în câteva luni toţi din redacţie s-o iubim şi s-o apreciem.
Acum Hedir Al-chalabi este liberă să-şi trăiască viaţa aşa cum doreşte. Am înţeles de la ea că s-a simţit tot timpul liberă prin literatură, prin cultură. Ea, Hedir Al-chalabi, a fost, este şi va fi pentru mulţi un model de luptă cu ticăloasa asta de viaţă, un model de supravieţuire. Sărut mâna Hedir Al-chalabi! Universul e al tău!
Hedir Al-chalabi s-a simţit liberă chiar atunci când unii aşa-zişi prieteni au uitat s-o caute. S-o caute aşa cum soldatul acela şi-a căutat prietenul în faţa gloanţelor.

Recomandările redacției