Mai e foarte puțin timp de scurs, că doar numai mîine nu-i poimîine, și ne-om trezi toți și deodată-n zorii Zilei Naționale, care-i „cea mai luminoasă și cea mai frumoasă” zi din istoria neamului (dacă-mi e permis să parafrazez astfel un vers catastrofal de frumos al fabuloasei Balade a mănăstirii Argeșului.
Să nu uit a preciza totuși: mai înainte de 1 decembrie 1918 se-ntîmplaseră alte două zile la fel de uriașe pentru acest neam pus de soartă la porțile tuturor furtunilor, iubit de Dumnezeu și urgisit de oameni: fusese 15/28 noiembrie în același an – ziua-n care Bucovina se-ntorcea acasă, și fu­sese mai înainte  27 martie 1918 – ziua reîntoarcerii Basarabiei spre Țară, adică spre ea însăși. 1 Decembrie 1918 a fost așadar ziua-n care s-a-nchis cercul și Țara s-a făcut ca Soarele – precum în chiotul acelui copil miraculos din Ardeal, adică din toată România:… România dodoloață.
Au trecut, iată, 98 de ani de-atunci, și-n 98 de ani Țara a trecut prin prăpăstiile istoriei păstorită cînd mai bine și cînd mai rău (de cele mai multe ori mai rău), au mai pustiit-o cîteva crize și-un măcel planetar, au hăcuit-o și unii, și alții, au furat-o de-au sleit-o cam
cine-a vrut și cine n-a vrut, ne-au pupat-o pe frunte toți cu frenezie și toți au adus-o-n sapă de lemn pe-ndelete. Sinteza cea mai condensată a-ntîmplării de la 1 decembrie 1918 a făcut-o Nichita, dragul de el, în cel din urmă al său 1 decembrie – cel din 1983; atunci, cu verbul său sclipind de geniu și rupînd cuvintele la mijloc așa cum numai el știa și putea să facă, Nichita a rostit cel mai complex adevăr simplu posibil despre 1 Decembrie: „La 1 decembrie 1918 românii s-au unit cu românii!”. Cum oare, auzindu-l pe Nichita spuind sau doar cetindu-l, să nu-ți izbești genunchiul de pămînt de să se rupă-n două și să-i pupi vîrful opincii fericit de parca-i pupa pingeaua papucului lui Dumnezeu?
Din păcate, Ziua Națiunii vine, iată, peste o nație sărăcită de tot ce-avea cîndva sfînt și vlăguită de-aproape toate puterile și resursele: o cohortă uriașă de făcători de nimic se lăfăie-n averi imense agonisite prin furt, prin jaf la drumu’ mare și la țara mare; hoți și bandiți și toate soiurile de nelegiuiți ne fac legi în loc să li se pună zeghea și să fie puși să sape canale; judecători și judecătoare cu morgi scorțoase dau pedepse mai mari pentr-o mită de 800 de euro decît pentru trădare de țară; furi dovediți se căiesc public pentru hoții de zeci de milioane și promit smiorcăit că „… voi deveni un bun român, așa cum am și fost de fapt…”; politicieni hîrșiți în toate relele mint de sting pentr-un votișor care să-i ducă un micron mai aproape de ciolanul puterii (și-al averii, bineînțeles); tineri geniali și oameni în toată puterea-și iau cîmpii încotro văd cu ochii numai pentru-a scăpa de cloaca asta – și milioane de români, prea multe milioane, tac și-nghit și duc țara asta mai departe pe cînd lotrii, și dinlăuntru, și din afară, prăduiesc tot ce-ating, de rămîne-n urmă-le pustiu ca după invazia de lăcuste ori după năvălirea tătară.
Ci tu, popor român, alcătuit exclusiv din oameni cinstiți, muncitori și buni, în ce zi anume te vei trezi spre-a te uni cu tine însuți ca să te scuturi de toate lepă­dăturile astea spre-a-ți merge ceva mai bine, spre-a trăi ceva mai omenește și spre-a nu-ți mai fi rușine niciodată?

Recomandările redacției